Sunteti in |:. server_systemroot32//dramaturgie.html .:|
Marin Sorescu
Viata si Opera
Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzeşti, judeţul Dolj - d. 8 decembrie 1996, Bucureşti) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii pe aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de ţări, totalizând peste 60 de cărţi apărute în străinătate. S-a facut remarcat şi prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziţii în ţară şi în străinătate. Fară a se înscrie într-un partid politic după Revoluţia română din 1989, ocupă functia de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995).
Poezia
Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de poezii satirice "Singur printre poeţi". Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei româneşti contemporane. În 1966 primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Poeme", reuşind să repete această performanţă de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără "Tuşiţi" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), precum şi ciclul de 4 volume intitulat "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic şi degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici ("Unde fugim de acasă?" - 1967, "Cirip-ciorap" - 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
Dramaturgia
Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul şi Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia ţeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia muşcătoare, împrumutată din lirica soresciană.
Proza
Deşi rămasă în umbra capodoperelor lirice şi dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii şi, mai ales, Trei dinţi din faţă sunt două din romanele sale cele mai reperezentative.
MARIN SORESCU
IONA
- comentariu literar -
Subintitulată „tragedie în patru acte” şi publicată în anul 1968 în revista Luceafărul, „Iona” face parte din trilogia dramatică semnificativ intitulată „Setea muntelui de sare” alături de „Paracliserul”, „Matca”, care au o unitate tematică: setea fără limite de Absolut a omului.
În „Iona” se regăsesc foarte vag aspecte din subiectul fabulei biblice „Iona”. Subiectul acestui mit biblic: fiul lui Amitai, Iona, este însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci fărădelegile oamenilor ajunseseră până în cer. Vrea să se ascundă şi, cu ajutorul unei corăbii, fuge la Tarsis, dar Dumnezeu îl pedepseşte pentru neascultare. Trimite un vânt ceresc, care răscoleşte marea, şi corăbierii – pentru a potoli urgia – îl aruncă pe fugarul Iuna în valuri. Un monstru marin îl înghite, din poruncă divină. După trei zile şi trei nopţi petrecute în pântecele peştelui, Domnul a poruncit monstrului să-l verse pe Iona pe uscat.
Pescarul lui Sorescu, însă, se află de la început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării în fapt şi fără a fi săvârşit vreun păcat. Identitatea de destine este surprinzătoare: şi Iona şi Iisus mor pentru a renaşte după trei zile şi trei nopţi, afirmând triumful vieţii asupra morţii şi întunericului. Potrivit propriei declaraţii, Marin Sorescu nu s-a gândit să facă din „Iona” o dramă creştină, ci doar să scrie ceva despre un om nemaipomenit de singur. Într-o optică modernă, în care oamenii trăiesc într-un univers traumatizat şi măcinaţi de ideologii, într-o epocă stereotipă şi conformistă, în care au scris mari apologeţi ai singurătăţii (Friedrich Nietzsche, Albert Camus, Martin Heidegger), Sorescu nu putea să ocolească o stare generalizată de spirit: omul brutalizat de existenţă, revolta faţă de un determinism necruţător al circumstanţelor. Nu putea nici să evite experienţele teatrului modern, cultivate de Eugen Ionescu, S.Becket şi V.Adamov. Esenţa problematicii amintite este pusă şi în „Iona”, pentru că ea se repetă în toată lumea – şi astfel ne aflăm în prezenţa unui fenomen de sincronie între dramaturgia românească şi cea universală.
„Iona” dă expresie strigătului tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate spre a-şi regăsi identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” – spune în final personajul – precum şi neputinţei de moment a eroului de a înainta pe calea libertăţii, condiţie iminentă a asumării responsabile a destinului propriu. Amplul monolog al lui Sorescu este interesant şi ca demonstraţie a unei problematici filosofice de natură existenţială, cu privire la raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens. Structură foarte riguroasă, „Iona” nu este doar expresia unei idei prestabilite, ci şi locul geometric al tuturor neliniştilor generate de întâlnirea străvechilor mituri cu gândirea modernă.
Piesa lui Sorescu este construită ca un fals monolog, cu dialog interiorizat, alcătuit din replici – în realitate mici poeme – pe care personajul, dedublat, şi le adresează lui însuşi, dar şi lumii ce acţionează asupra sa şi asupra căreia, la rândul său, reacţionează, interogându-i sensurile. Realizată, deci, ca o mare metaforă, piesa urmăreşte devenirea lui Iona: experienţele sale în trecerea de la starea de inconştienţă la starea de lucidiate. Asemenea eroilor lui S. Becket, el trăieşte într-un perpetuu orizont al aşteptării. Iona este pescar, adică omul aflat în faţa mării, care implică libertate, aspiraţie şi iluzie. Şi fiindcă peştele fabulos întârzie să apară, Iona încearcă să-şi contrafacă destinul, simulând realul. Îşi aduce de acasă un acvariu şi, distrându-se, imită gestul ancestral: vânează câte o „fâţă”, pe care o aruncă apoi în năvodul nenorocului. Iona nu îşi dă seama că în micul vas e prefigurat modelulredus al unui univers pervertit. Fiindcă nu poate prinde miticul peşte visat, un peşte uriaş ieşit din hăul apelor îl înghite arătându-i faţa nevăzută a lumii – spaţiul închis la infinit, a cărui unică raţiune de a fi este cumplita luptă pentru existenţă, o luptă neoprită în care peştele mare înghite pe cel mic. Pescarul descoperă că existenţa se consumă între marginile unui univers piscicol, în care peştii se înghit unii pe alţii. Iona este, la rândul său, un abdomen de peşte. Încercând să se elibereze, nu are de ales altă cale decât aceea de a fi el însuşi instrumentul sfârtecării pereţilor mistruitori ai peştilor. Ieşirea dintr-un peşte înseamnă însă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul. Într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite vechi, înseamnă intrarea în limite noi: „toate lucrurile sunt peşti” – observă cu luciditate Iona, „trăim şi noi cum putem”. Sensul metaforei peştelui este viziunea centrală a piesei: în pântecele ihtiozaurului, Iona se descoperă pe sine ca ins captiv într-un labirint în care fiinţele au o dublă identitate, de vânat şi de vânător, de jucărie a destinului şi de destin.
Întreaga literatură a lui Sorescu e preocupată de revelarea dimensiunii tragice a absurdului. Apare pregnant obsesia spaţiului închis, în care insul e condamnat să fie un etern prizonier. Astfel şi Iona e constrâns, împotriva voinţei sale, la un exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute. Dacă la început Iona este inconştient de starea de singurătate la care este supus treptat, el devine conştient şi se opune acestui univers ostil. Iona – care şi el era mut ca şi ceilalţi doi pescari, îşi îngăduie acum dialogul cu sine asupra sensului existenţei umane: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârştul vieţii (...) De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le mai folosesc după moarte?...”
Între peşti, simboluri ale fiinţei umane, ale tăcerii şi ale plutirii, nu funcţionează niciunul dintre atributele umanului: nevoia de comunicare cu ceilalţi, sentimentul solidarităţii umane, setea de aspiraţie, căutarea identităţii de sine, nostalgia stabilităţii, dorinţa de libertate. Fiindcă toate acestea nu sunt iluzii deşarte, ci imperative ale fiinţei superioare, Iona caută ieşirea din labirint, întruchipând asaltul umanităţiiîmpotriva tiraniei tăcerii, prin săparea, într-un efort sisific, uluitor, de ferestre în pereţii mistuitori ai peştilor – simboluri ale orizonturilor deschise în zidurile necunoscutului. El simte că omul poate fi fixat în durată, iar specia în eternitate.
. Ieşit, în sfârşit, la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou, pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte, „ca nişte geamuri puse unul lângă altul” şi între ele Iona, care se crezuse liber. Miezul tragediei din „Iona” este dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut. Iona află o definiţie a vieţii („drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”) caută un nume pentru sine şi-şi descoperă identitatea ca fiinţă înzestrată cu atributul reflectării şi înţelege că a greşit drumul, reuşind să încerce o cale „inversă”, alta decât aceea a necesităţii ce guvernează o natură fără raţiune. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimenul de a fi găsit nu în afară, ci în sine deplina libertate: „Răzbim noi cumva la lumină”. În felul acesta Iona întrerupe circuitul inconştient al naturii, pentru a renaşte prin moarte, în orizontul cunoaşterii.
Gestul sinuciderii şi metafora luminii din final, sunt o încercare de mediere între omul singur şi omenirea întreagă, omul în condiţia sa umană în faţa vieţii şi a morţii. Iona este idolul umanităţii esenţializate, pe care Marin Sorescu ni-l propune prin intermediul unui limbaj aparent comun, intenţionat prozaic, într-o formulă lirico-ironică în măsură să pătrundă în profunzime toate marile probleme.
În planul conştiinţei tragice, Iona se întâlneşte cu Prometeu. Dar în timp ce Prometeu salvase umanitatea prin puterea focului civilizator, noul Iona încearcă să vindece zbuciumul planetar prin cunoaşteera de sine, forţă purificatoare a spiritului. Iona este mitul primenirii sufleteşti.
"O SCRISOARE PIERDUTĂ" de Ion Luca Caragiale
- comedie –
Ion Luca Caragiale (1852 -1912), dramaturg şi prozator, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, un excepţional creator de oameni şi de viaţă. Comediile sale - "O scrisoare pierdută", "D-ale carnavalului", "O noapte furtunoasă" şi "Conu Leonida faţă cu reacţiunea" - ilustrează un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie. El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face "concurenţă stării civile", iar Tudor Vianu considera că formula artistică a lui Caragiale este "realismul tipic".
Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, "ridendo câştigat mores" ("râsul îndreaptă moravurile"), idee pe care o afirmă el însuşi, convins fiind că "nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul".
In comediile sale I.L.Caragiale rămâne fidel propriei concepţii, conform căreia cuvântul este cea mai sinceră exprimare a gândirii, riscul cel mai mare prin care se poate demasca prostia, incultura, demagogia Sl fariseismul: "Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul".
Comedia "O scrisoare pierdută" de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.
Tema:
"O scrisoare pierdută" este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de "intelectuali independenţi" - şi membrii partidului de guvernământ- Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, personaje ridicole puse în situaţii comice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale
vremii.
Semnificaţia titlului:
"O scrisoare pierdută" ilustrează simetria clasică a piesei, sintetizând, totodată, intriga subiectului. Prima scrisoare de amor, trimisă de Tipătescu Zoei, este pierdută de aceasta, găsită de Cetăţeanul turmentat, care o "pierde" pentru că i-o fură Caţavencu, iar acesta o pierde - la rândul Iui - şi o găseşte din nou Cetăţeanul turmentat care o înapoiază "andrisantei", închizând astfel cercul. Cealaltă "scrisorică de amor" este a unei doamne din înalta societate bucureşteană către o "persoană însemnată... da becher" şi găsită de Dandanache în buzunarul paltonului acestuia, care-i fusese musafir. De data aceasta "scrisorică" este pierdută definitiv de becherul bucureştean, care nu o mai primeşte înapoi, pentru că "mai trebuie s-aldată". în ambele situaţii, scrisoarea de amor este totodată şi o armă politică, deoarece, tocmai pentru că este pierdută de persoane influente în viaţa politică şi găsită de oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de şantaj cel mai eficient şi singura cale pentru a-şi asigura victoria în alegeri.
Structura comediei:
Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene. Personajele piesei, numite de către autor "persoane", sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are fiecare în cadrul comediei. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat Ia sfârşitul secolului al XIX-lea: "în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre". Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, adică prezentate în ordinea derulării evenimentelor, iar în câteva situaţii perspectiva temporală este discontinuă, în care se remarcă alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flash-back.
Construcţia şi momentele subiectului:
Expoziţia nea. Acţiunea actului I se desfăşoară în casa prefectului Ştefan Tipătescu, decorul indicând o anticameră în care se află gazda şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Prefectul judeţului citeşte indignat un articol din ziarul Iui Nae Caţavencu, "Răcnetul Carpaţilor", în care este numit "vampir". Servil, Ghiţă aprobă atitudinea de revoltă a prefectului -"Eu vampir, ai?..."- printr-un tic verbal, "curat", pe care-1 alătura comentariilor acestuia: "curat caraghioz", "curat mişel", culminând cu o contradicţie în termeni, "curat murdar". Poliţaiul îi relatează apoi prefectului misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă, aceea de a-i spiona pe inamicii politici, trăgând cu urechea la ferestrele casei lui Nae Caţavencu. Cu acest prilej, Ghiţă se plânge de precara situaţie financiara in care se zbate şi, prin intruziune narativă, îi povesteşte prefectului despre dificila profesie de poliţai şi despre familia lui numeroasă - "nouă copii" - şi un nenit mic - "famelie mare, renumeraţie mică, după buget". Tipătescu îi reproşează, cu simpatie şi amuzament, afacerea pe care Pristanda o făcuse cu steagurile cumpărate pentru pavoazarea oraşului, în cinstea apropiatelor alegeri. Ghiţă îşi însuşise o sumă importantă, deoarece, din 44 de steaguri el achiziţionase numai 14-15 bucăţi. Ca să se dezvinovăţească, poliţaiul adună greşit şi numără de mai multe ori aceleaşi steaguri: "Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...", fiind silit să recunoască în final, încântat, că "a tras frumuşel condeiul".
Intriga:
Este relevată de episodul realizat prin flash-back şi intruziune narativă, în care Ghiţă Pristanda îi relatează prefectului Tipătescu întâmplarea petrecută în seara precedendă. în casa lui Nae Caţavencu, şeful partidului independent, aflat în opoziţie, se adunaseră intelectualii, "dăscălimea" oraşului, între care Ionescu, Popescu, popa Pripici, "toată gaşca-n păr". Pristanda ascultă la fereastra acestuia şi află un fapt ce va deveni hotărâtor pentru subiectul piesei: Caţavencu se afla în posesia unui document foarte important. El "scoate o scrisorică din portofel" şi susţine entuziasmat, că vor vota pentru el în apropiatele alegeri toţi cei aflaţi acum la putere. Poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba pentru că închiseseră geamurile. Tipătescu nu se îngrijorează prea tare şi se pregăteşte pentru a merge Ia Zaharia Trahanache. Rămas singur, Ghiţă Pristanda meditează - printr-un monolog • la statutul de poliţai aflat în slujba personală a celor de la putere şi o citează pe nevasta sa, care-1 învăţa cum să se comporte cu şefii: "Ghiţă, Ghiţă, pupă-1 în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...".
Desfăşurarea acţiunii:
Zaharia Trahanache, preşedintele partidului de guvernământ, filiala judeţului X, vine acasă la Tipătescu agitat şi indignat de societatea coruptă şi meschină, în care domină "enteresul şi iar enteresul...". El citează admirativ dintr-o scrisoare a fiului său, student la Bucureşti: "unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!". Enervat la culme, Trahanache îi relatează lui
Tipătescu - prin flash-back - că fusese chemat de Nae Caţavencu la redacţia ziarului, care-i arătase o scrisoare de amor a prefectului către
Joiţica, soţia lui. Tipătescu se înfierbântează, fiind speriat în sine că relaţia amoroasă cu Zoe va fi făcută publică şi ameninţă că o să-I distrugă pe
aţavencu.
Comicul de situaţie:
Al acestei scene este monumental, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, susţinând că scrisoarea este o plastografie (un fals) ordinară, deşi, amplifică el, cu subînţeles, spaima prefectului, scrisul seamănă atât de bine, încât "să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!". Trahanache redă, din memorie, textul scrisorii, adăugând, aluziv, şi explicaţiile împrejurârilot concrete, precise, identificând exact momentul întâlnirii amoroase dintre cei doi: "Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). - Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică... (priveşte lung pe Tipătescu, care e în culmea agitaţiei)". Nae Caţavencu îl ameninţase că va publica scrisoarea în ziarul "Răcnetul Carpaţilor", al cărui proprietar era şi va afişa originalul "în cercevea, ca s-o vază oricine-o pofti".
Tipătescu este "turbat" de mânie, spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că acesta "n-are cumpăt", deoarece un om politic ar trebui sa ştie să se stăpânească şi să nu-şi dezvăluie sentimentele, mai ales când e vorba de adversarii politici: "nu face pentru un prefect". Zoe este, la rândul ei, disperată şi foarte înspăimântată de consecinţele publicării scrisorii de către Caţavencu, chiar dacă bărbatul ei nu credea că e adevărată. Fusese şi ea chemată la redacţia ziarului şi Caţavencu îi promisese că îi va înapoia scrisoarea dacă îi va asigura alegerea în funcţia de deputat. De aceea femeia îl trimisese pe Pristanda să cumpere cu orice preţ scrisoarea de la Nae Caţavencu.
Brânzovenescu şi Farfuridi, doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ, consideră că este ceva necurat în vizitele pe care Trahanache, Zoe şi Ghiţă le fac de azi dimineaţă inamicului lor politic, Nae Caţavencu şi-i arată prefectului un fluturaş tipărit, prin care se anunţa ca sigură alegerea lui Caţavencu în funcţia de deputat. Cei doi îi bănuiesc pe fruntaşii partidului de trădare, fiind de altfel de acord cu această atitudine, dar ar dori să participe şi ei: "trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!...".
Cetăţeanul turmentat soseşte şi el acasă la Tipătescu pentru a-i înapoia scrisoarea pe care o găsise pe stradă şi care era adresată de el coanei Joiţica, dar constată amuzat că i-o furase Caţavencu. Pe când el citea scrisoarea din curiozitate, sub un felinar, fusese surprins de "d. Nae" care recunoscuse scrisul prefectului şi care îl invitase "la o ţuică", apoi "dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere", până se îmbătase Ş adormise.
Pristanda comunică lui Tipătescu şi Zoei că Nae Caţavencu ceru în schimbul scrisorii ori "o mie de poli" ori mandatul de deputat, Trahahanache descoperise o poliţă falsificată de Caţavencu, prin care acesta isi însuşise ilegal banii fundaţiei şi cu care intenţionează să-1 şantajeze la rândul său.
Acţiunea actului al II-lease petrece în aceeaşi anticameră a lui Tipâtescu, unde Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu cercetează listele electorale şi calculează voturile pe care le vor obţine în apropiatele alegeri.
Ei însemnează cu roşu numele alegătorilor care votează cu partidul lor, iar cu albastru pe ceilalţi, ştiind toate detaliile privitoare la situaţia actuală a averii fiecăruia. Statutul de alegător era dat de proprietăţile sau de posesiunile pe care le avea cetăţeanul, fiind şi singurul criteriu care îi dădea sau nu drept de vot. Farfuridi recurge chiar la şantaj pentru electorii care au procese pe rol, deoarece - în calitate de avocat - el poate aranja câştigarea sau pierderea procesului, punând condiţia ca aceştia să voteze cu partidul lor. Ticul verbal al lui Trahanache, "ai puţintică răbdare", exprimă reacţia acestuia în orice situaţie, inclusiv atunci când Farfuridi îl acuză că trădează "interesele partidului". El apără integritatea morală a lui Tipătescu, pe care-1 consideră om de nădejde, loial partidului, ba, mai mult, că "a făcut servicii partidului, judeţului, ţării...şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!...". Acuzându-i că nu se pricep la politică, Trahanache le reaminteşte că numele candidatului pentru postul de deputat nu a fost comunicat încă de la centru, dar trebuie să vină din moment în moment "pe sârmă", prin "telegraf.
Farfuridi şi Brânzovenescu rămân impresionaţi de personalitatea puternică a lui neică Zaharia, dar, înfricoşaţi de eventuala trădare, se hotărăsc să trimită o telegramă la Bucureşti, "la Comitetul Central, la minister, la gazete", prin care să informeze despre prefectul trădător dar pe care se tem să o semneze: "Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!".
Printr-un monolog, Pristanda relatează publicului (cititorului) -Prin Jlash-back cum îi percheziţionase casa lui Caţavencu "prin toate colţişoarele", cum acesta protestase în numele constituţiei că i se violează domiciliul şi cum Ghiţă răspunsese prompt: "curat violare de domiciliu! da`umflaţi-1!", după care îl arestase având "ordin verbal de la conul Fanică", deşi scrisoarea nu era de găsit. Zoe Trahanache este enervată la culme pentru arestarea lui Caţavencu, mai ales că citise o ştire publicată în gazeta "Răcnetul Carpaţilor", prin care cititorii erau anunţaţi că în numărul a doua zi se va reproduce "o interesantă scrisoare sentimentală", ceea ce iseamnă că degeaba îl arestaseră pe Caţavencu, întrucât oamenii lui îi guiţau ordinele şi le duceau la îndeplinire. Tipătescu este îngrijorat odata in plus, deoarece găsise la telegraf anonima pe care o trimiseseră Farfuridi şi Brânzovenescu şi o oprise, dar dacă mai erau şi altele?! Zoe. propune ca soluţie alegerea lui Caţavencu pentru funcţia de deputat, fiind singura cale prin care pot căpăta înapoi preţioasa scrisoare. Pentru a-l convinge pe Fănică să-i dea voturile lui Caţavencu, ea recurge la toate tertipurile feminine: plânge, leşină, apoi devine energică, ameninţătoare Este hotărâtă să facă orice pentru a recupera scrisoarea, mergând până la decizia: "îl sprijin eu, îl aleg eu", deşi femeile nu aveau atunci drept de vot Ea se baza însă pe influenţa hotărâtoare pe care o avea asupra soţului său care era preşedintele partidului în judeţul respectiv.
Caţavencu este adus din arest în casa prefectului pentru a negocia înapoierea scrisorii şi, printr-un monolog care ilustrează parvenitismul personajului, Caţavencu îşi exprimă deviza după care se conduce în viaţă, "scopul scuză mijloacele", pe care, incult fiind, i-o atribuie "nemuritorului Gambetta", om politic francez din acea vreme, pe când sloganul respectiv aparţine lui Niccolo Machiavelli, exprimat în cartea "Principele".
Discuţia dintre Caţavencu şi Tipătescu degenerează în scandal, deoarece avocatul nu vrea să înapoieze scrisoarea decât în schimbul postului de deputat, deşi prefectul îi oferise diferite funcţii: "Vreau... mandatul de deputat [...] nimic altceva! nimic! nimic!". Caţavencu îşi susţine şantajul cu hotărâre, conflictul politic devine violent, Tipătescu se repede "turbat" la el cu un baston, iar acesta începe să răcnească: "Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!".
Zoe temperează situaţia conflictuală şi, cu un calm aparent, îi promite lui Caţavencu mandatul de deputat în schimbul scrisorii -"eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea..."-, Tipătescu cedează şi el şi-i promite că "poimâine eşti deputat!...". Cetăţeanul turmentat revine în casa prefectului, insistând să i se răspundă la întrebarea: "eu cu cine votez?". Prefectul îl îndeamnă, sarcastic, sâ-i dea votul "Iui onorabilul d.Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea...". Farfuridi şi Brânzovenescu, găsindu-1 pe Caţavencu în casa prefectului, ameninţă că vor demasca trădarea la ziar, la Bucureşti, la Comitetul electoral central, pe când Caţavencu, în entuziasmul promisiunilor, îi aduce un elogiu ridicol lui Tipătescu, "prefectul cel mai onest! [...] Cel mai integru! [...] Cel mai credincios!...", uitând cu desăvârşire că-i spusese - până nu demult - "vampir" şi "prefectul asasin • Ghiţă Pristanda aduce o depeşă "fe-fe urgentă" sosită prin telegraf, în care prefectul este anunţat că trebuie să aleagă pentru postul de deputat pe "d. Agamemnon Dandanache. Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere". Toţi cei prezenţi rămân încremeniţi Zoe şi Caţavencu se revoltă, găsind ca unică soluţie să pornească lupta contra guvernului.
Punctul culminan:
Acţiunea actului al III-lease petrece în sala cea mare a primăriei, unde Zaharia Trahanache prezidează ultima adunare lectorală de dinaintea alegerilor şi la care sunt prezenţi alegători, cetăţeni, public. Zoe şi Tipătescu încearcă să-1 convingă pe Trahanache să anunţe candidatura Iui Caţavencu, dar acesta descoperise poliţa falsificată, prin care Caţavencu îşi însuşise cinci mii de lei de la Societatea "Aurora Economică Română", pe care o conducea. în acest fel, ei răspund şantajului cu şantaj şi hotărăsc ca Trahanache să anunţe candidatura lui
Agarniţă Dandanache.
Farfuridi rosteşte de la tribună discursul electoral, dar este mereu întrerupt de către opoziţie cu fluierături şi cu tot felul de comentarii ironice. Platitudinea ideilor prezentate determină auditoriul să vocifereze, discursul lui Farfuridi fiind penibil şi incoerent, confuz şi agramat, ilustrând un comic de limbaj monumental, fapt ce reiese din nonsensul şi ridicolul/razei, care ilustrează imbecilitatea personajului, incapacitatea lui intelectuală, culminând cu memorabila contradicţie în termeni: "Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!".
Conflictul dintre opoziţie şi membrii partidului de guvernământ se amplifică prin dialogul agitat dintre cele două grupuri reprezentate de Caţavencu şi, respectiv, de Farfuridi. Caţavencu rosteşte cu emfază fraze aberante şi demagogice, confundând din nou maximele unor personalităţi celebre, incultura sa reieşind din comicul de limbaj. El spune "oneste bibere", în loc de "honeste vivere", expresie care s-ar traduce "să bei cinstit" şi nu "să trăieşti cinstit" aşa cum este aforismul latin.
Discursul lui Nae Caţavencu, în calitate de candidat din partea opoziţiei, este fals emoţionant, lacrimogen şi demagogic, frazele pline de emfază sunt sforăitoare, patetice, ipocrite şi fără sens (nonsens): "Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. [...] Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!". Candidatul anunţă înfiinţarea societăţii enciclopedice-cooperative "Aurora Economică Română", a cărei abreviere, A.E.R., este sugestivă pentru statutul de societate fantomă.
Trahanache anunţă drept candidat pe domnul Agarniţă Dandanache, în sală se iscă o încăierare cu strigăte, huiduieli şi fluierături intre reprezentanţii celor două grupuri politice, peste care Caţavencu raccneşte din toate puterile, încercând să facă publică relaţia amoroasă dintre prefect şi Zoe Trahanache şi aducând ca dovadă scrisorica de amor în învălmăşeala creată, Caţavencu îşi pierde pălăria şi o dată cu ea scrisorica de amor, care fusese pusă în căptuşeală, de aceea nu reuşise nimeni s-o găsească.
Acţiunea actului a) IV-lea se petrece în grădina casei lui Trahanache, în ziua alegerilor. Zoe şi Tipătescu sunt foarte agitaţi şj îngrijoraţi pentru că Nae Caţavencu dispăruse de două zile şi ei se temeau că punea la cale un plan diabolic pentru a face publică scrisoarea de amor şi a-i distruge. Prefectul este preocupat şi de primirea pe care trebuia să i-o facă lui Agamiţă Dandanache, care vine însoţit protocolar de Zaharia Trahanache. Dandanache vorbeşte "peltic şi sâsâit" şi, deşi face cunoştinţă cu toţi trei, îi confundă tot timpul, referindu-se mereu la Zoe ca la nevasta prefectului, fiind incapabil să ţină minte cine este fiecare dintre ei. Trahanache îl asigură pe Agamiţă de câştigarea alegerilor, deşi acestea nu se finalizaseră, iar lui Dandanache i se pare firesc să ocupe postul de deputat, considerând că are merite politice deosebite, argumentând ridicol: "eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră...".
Ameţit de drum, Agamiţă le relatează lui Tipătescu şi Zoei împrejurarea prin care ajunsese candidat în judeţul lor, după ce mai întâi fusese respins de comitetul central pentru că nu era "marcant". Dandanache povesteşte cum, într-o seară, cineva, "persoană însemnată... da becher" (becher - celibatar, necăsătorit), jucase cărţi acasă la el şi îşi uitase paltonul. Căutându-1 în buzunare, găsise o scrisorica de amor "către becherul meu, de la nevasta unui prietin, - nu spui ţine... persoană însemnată". Dandanache îl şantajase pe "becher" cu scrisoarea găsită, ameninţându-l că dacă nu-i asigură alegerea în Camera Deputaţilor, o s-o publice în ziarul de scandal "Războiul". Zoe şi Tipătescu sunt înmărmuriţi de asemănarea situaţiilor şi de faptul că Dandanache nu înapoiază scrisoarea, ci o păstrează, pentru că "mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la «Răsboiul»". Tipătescu monologhează, siderat şi cu ironie amară, despre ticăloşia lui Dandanache şi se gândeşte că ar trebui să-i ceară iertare Iui Caţavencu, deoarece Agamiţă este un şantajist mult mai perfid, păstrând scrisoarea de amor, fiind totodată şi foarte mândru pentru ideea pe care o avusese ca să fie ales.
Apare Caţavencu, umil şi spăşit, pentru a-i mărturisi Zoei că pierduse scrisoarea în încăierarea de la întrunirea electorală, când cineva i-a smuls pălăria, iar scrisoarea se afla în căptuşeala acesteia. Tocmai atunci vine Cetăţeanul turmentat, care are pe cap pălăria lui Caţavencu şi-i aduce Zoei scrisoarea mult aşteptată, dorind în schimb răspunsul la întrebarea: "Eu ... pentru cine votez?". Zoe îl roagă pe Caţavencu să scrie pe buletinul de vot al cetăţeanului numele lui Agamiţă Dandanache, apoi îi cere să conducă banchetul popular în cinstea alegerii acestuia, consolându-1 că "asta nu-i cea din urmă Cameră", iar Caţavencu acceptă totul cu umilinţă.
Deznodământul:
Toate personajele piesei se află în scenă, participând la festivitatea organizată în cinstea alegerilor, câştigător pentru postul de deputat fiind Agamiţă Dandanache. Acesta încearcă să rostească un discurs, dar, prost şi imbecil, el uită până şi motivul pentru care se afla acolo, în faţa alegătorilor: "în sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism şi mi-au acordat... (nu nimereşte) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfârşit să trăiască! (Urale şi ciocniri.)".
Caţavencu închină paharul în cinstea "venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache", în sănătatea "iubitului nostru prefect", căruia îi urează să trăiască pentru "fericirea judeţului nostru", iar neică Zaharia pentru "fericirea prietenilor lui", apoi se sărută unii cu alţii. în final, Caţavencu rosteşte un discurs politic, în care elogiază, demagogic, victoria democraţiei în recentele alegeri, cu aceleaşi fraze pompoase şi idei contradictorii: "După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!". în concluzie, el accentuează "avantajele progresului" şi "binefacerile unui sistem constituţional". Ironia şi sarcasmul lui Caragiale privind corectitudinea alegerilor sunt desăvârşite, deoarece în desfăşurarea acestora se recursese la fals, la şantaj şi la corupţie, încălcându-se constituţia în mod flagrant. Ridicolul moravurilor politice este evidenţiat şi prin replica finală a lui Ghiţă Pristanda, care confirmă "Curat constituţional", după care dă semnalul să cânte "Muzica!". Caragiale descrie în paranteza regizorală atmosfera de veselie generală, "toată lumea se sărută", Caţavencu se îmbrăţişează cu Dandanache, Zoe şi Tipătescu, retraşi într-o parte, privesc petrecerea, în timp ce "cortina cade repede asupra tabloului"".
O particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este, aşadar, simetria, adică finalul recompune momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din starea de lucruri iniţială. După agitaţia care atinge adesea apogeul, după zbuciumul personajelor şi conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fără să se petreacă nici o modificare a stărilor de fapt sau vreo rezolvare a problemelor care au constituit subiectul comediei.
Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârşită a dialogului şi a construcţiei scenice, prin măiestria autorului de a crea caractere şi tipologii, prin profunda observare a realităţilor sociale şi politice din epocă, fapt ceea ce a făcut ca Tudor Vianu să afirme:
Realismul tipic este formula lui artistică". ca poate fi modelat uşor (trahana = cocă moale) de către superiorii "de la centru" sau de "enteres" şi de Zoe. Numai că, aparenta lentoare a lui Ţrahanache - "ai puţintică răbdare" - este, în fond, o abilă armă politică, pe care personajul o foloseşte cu pricepere. Comicul de situaţie, ilustrat şi de refuzul lui Ţrahanache de a considera scrisoarea altceva decât "plastografie", este relevant atunci când îl consolează pe Tipătescu să nu-şi mai facă sânge râu, pentru că mişelia oamenilor merge până acolo încât "să vezi imitaţie de scrisoare! Să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri! "(actul I, scena IV). Toate acestea îl includ pe Zaharia Ţrahanache în galeria tipologică (comicul de caracter) a încornoratului simpatic, deoarece el îi este recunoscător amicului Fănică pentru serviciile pe care i le face nu numai în plan politic, ci şi conjugal.
Caracterizarea personajelor:
Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie, având o mentalitate de stăpân absolut: "moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă "o cer interesele partidului" şi admite, amuzat, matrapazlâcurile poliţaiului: "ai tras frumuşel condeiul". Tipătescu este impulsiv, nestăpânit, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, "venerabilul" Ţrahanache: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect." Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi este dispreţuitor cu Farfuridi care îl acuză de trădare.
Tipătescu este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care ştie să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia venerabilului Ţrahanache. Tipătescu venise în judeţ cu opt ani în urmă, la o jumătate de an după ce Zaharia se însurase a doua oară, luând-o de soţie pe Zoe, care a devenit chiar de atunci amanta lui Fănică: "De opt ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău" (Trahanache). Fănică este component al triunghiului conjugal, flerul său de amorez reieşind şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-1 convinge pe Tipătescu sa-1 aleagă pe Caţavencu: "în sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul "tip", care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.
Zoe Trahanache: tipul cochetei adulterine este soţia lui Zaharja Trahanache şi amanta lui Tipătescu şi singurul personaj feminin al luj Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burghezi nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Ea este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui. Marchează în comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii burgheze. Este o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi salveze onoarea. Pentru a-1 convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi lamentaţii, trece la ameninţarea cu sinuciderea, apoi, cu o energie impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată, devine ameninţătoare şi o luptătoare aprigă: "Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă". Deşi în epocă femeile nu aveau drept de vot, ea impune alegerea lui Nae Caţavencu, mânată de interesul personal de a recăpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin. Pendulând între soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, conduce din umbră manevrele politicii, toţi fiind conştienţi de puterea şi influenţa ei, având asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă. Zoe săvârşeşte cu delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu atunci când îşi recapătă "scrisorica", asigurându-se cu abilitate de devotamentul acestuia în a conduce festivitatea alegerilor, consolându-1 că aceasta "nu-i cea din urmă Cameră ". Cetăţeanul turmentat închină şi el: "în cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!".
Ghiţă Pristanda: poliţaiul oraşului, este tipul slugarnicului, prezent în piesă de la început până la sfârşit în toate momentele cheie ale acţiunii. "Scrofulos la datorie", este conştient că trebuie să-şi servească şeful, nu din conştiinţa "misiei", ci mai ales dintr-o etică susţinută de interesul personal: "famelie mare, renumeraţie mică, după buget". Funcţionar servil, încalcă legea din ordinul superiorilor şi-I arestează abuziv pe Caţavencu, deoarece primise ordin "verbal" de la conu Fănică: "curat violare de domiciliu, da umflaţi-1!". Este arogant sau umil, în funcţie de împrejurări, pendulează cu o şiretenie primitivă având ca centru de greutate propriul interes.
Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, slugarnic, se pune bine şi cu Nae Caţavencu în eventualitatea că acestuia i-ar izbuti şantajul şi-l linguşeşte fără jenă, după ce, în prealabil, îl arestase abuziv. Umil Ş linguşitor, se gudură pe lângă Caţavencu, pregătindu-şi terenul dacă acesta ar câştiga in lupta cu actualul prefect: "eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdeauna; că să nu vă uitaţi la mine...adică pentru misie..-altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget, mică...".
Se pretează la mici furtişaguri, ghidându-se după o deviză a nevestei lui: "Ghiţă, Ghiţă, pupă-1 în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...". Comicul de situaţie este ilustrativ în scena numărării steagurilor pe care ar fi trebuit să le cumpere pentru a pavoaza oraşul în cinstea apropiatelor alegeri (actul I, scena 1). Pristanda primise bani pentru patruzeci şi patru de steaguri, însă el cumpărase numai "vreo paispce... cinspce". Ca să se disculpe de aluzia lui Tipătescu despre cum "a tras frumuşel condeiul", Pristanda numără steagurile arborate pe clădiri de câte două ori şi adună greşit, numai ca să-i iasă la socoteală "patruzeci şi patru, în cap...": "Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci".
Incultura, lipsa de instrucţie sunt evidenţiate pregnant prin comicul de limbaj: deformează neologismele -"bampir", "famelie", "catrindală", "scrofulos", "renumeraţie"-, are ticuri verbale care frizează prostia. De exemplu, alăturarea cuvântului "curat" altor cuvinte, evidenţiază un nestăpânit servilism, făcându-1 penibil şi ridicol: "curat mişel", "curat murdar", "curat condei", "curat ca un câine", "curat violare de domiciliu", "curat constituţional".
Comicul de nume al personajului Ghiţă Pristanda sugerează principalele sale trăsături de caracter -servil şi umil faţă de şefi, lipsit de personalitate-, deoarece pristanda este un joc popular, asemănător cu brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, într-o parte şi alta, conform strigăturilor şi comenzilor unui conducător de joc.
Nae Caţavencu: avocat, directorul ziarului "Răcnetul Carpaţilor", Şeful opoziţiei politice din judeţ, ilustrează tipul demagogului şi al Parvenitului. El este reprezentantul unei adevărate "şcoli" de frazeologie Patriotardă (fals patriotism), manifestare ce are la bază lipsa de conţinut a ideilor exprimate cu emfază. Caţavencu este fondator şi preşedinte al Societăţii Enciclopedice "Aurora Economică Română", a cărei prescurtare "A.E.R.- este sugestivă pentru statutul de societate fantomă, prin care îşi isuşeşte ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităţilor financiare este poliţa falsificată pe care o găseşte, fără efort, Trahanache, prin care Caţavencu îşi însuşise fraudulos 5000 de lei din fondurile societăţii.
In ambiţia sa nemărginită de a parveni, de a ajunge în Parlament, Caţavencu nu se sfieşte să cerşească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la şantaj: "vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi ... între fruntaşii politici". Comicul de limbaj îi ilustrează prostia deoarece ef se autoinclude între "gogomanii" politici din fruntea judeţului. Parvenit, şantajist, grosolan şi impostor, se conduce după deviza "scopul scuză mijloacele", pusă însă, din pricina inculturii, pe seama "nemuritorului Gambetta", confundându-1 cu Niccolo Machiavelic celebru, de altfel, pentru acest principiu de conduită morală. Caţavencu este înfumurat şi impertinent atunci când stăpâneşte arma şantajului, spunându-i prefectului "asasin", dar devine umil, slugarnic şi linguşitor atunci când pierde scrisoarea şi-i urează, aceluiaşi prefect, să trăiască "pentru fericirea judeţului". Prin comicul de situaţie reies şi alte trăsături ale lui Caţavencu. Lipsit de demnitate şi de coloană vertebrală, el conduce manifestaţia festivă în cinstea rivalului său politic, Dandanache, fără nici un scrupul, intuind că şansa de a câştiga în viitor este legată de Zoe.
Demagogia este principala sa trăsătură de caracter iar atunci când ea îmbracă forme patriotarde, personajul este de un ridicol desăvârşit: "Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România...". Comicul de limba/ este relevat mai ales de discursurile sale, care ilustrează personajul semidoct, dar infatuat, plin de importanţă. Atunci când ia cuvântul la adunarea electorală care precede alegerile, Caţavencu îşi construieşte cu ipocrizie "o poză" de patriot îngrijorat de soarta ţării, rostind cu greu cuvintele din cauza emoţiei care-I îneacă: "Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge) ... Ia fericirea ei!... la progresul ei!... Ia viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze , zguduitoare)". Incultura lui Caţavencu reiese atât din nonsensul afirmaţiilor - "Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"; precum şi din confuzii semantice, Caţavencu numindu-i "capitalişti" pe locuitorii capitalei, iar el considerându-se "liber-schimbist" (cel care promovează libertatea comerţului, neamestecul statului în treburile, întreprinzătorului capitalişti), adică flexibil în concepţii.
Numele Caţavencu sugerează firea de mahalagiu, de palavragiu -cată = mahalagioaică- şi ipocrizia, demagogia -caţaveică = haină cu două feţe-, trăsături ce definesc acest personaj şi prin comicul onomastic.
Farfuridi şi Brânzovenescu:sunt doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ, făcând parte din "stâlpii puterii". Ei formează un cuplu de imbecilitate, întruchipare a ramolismentului politic. Cei doi se atrag prin firile complet diferite: Farfuridi este coleric, prost, fudul, infatuat, iar Brânzovenescu este, dimpotrivă, placid, moale, fricos, o umbră a celuilalt: "Tache, Tache, fii cuminte". Inculţi peste măsură şi abjecţi, ei se feresc de trădare, cu care, de altfel, sunt de acord "dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi". Ei trimit la "centru" o depeşă prin care semnalează faptul că "Prefectul şi oamenii lui trădează partidul", fiind încântaţi că nu li se "cunoaşte slova" la telegraf şi o semnează cu mult curaj, "mai mulţi membri ai partidului", adică o dau anonimă. Farfuridi şi Brânzovenescu erau îngrijoraţi nu pentru că este trădat partidul, ci se temeau ca nu cumva să fie ei înlăturaţi de la matrapazlâcurile politice, la care ţineau cu tot dinadinsul să participe şi să se implice.
Farfuridi are automatisme ce creionează "întruparea prostiei solemne" (Ştefan Cazimir), prin formule aberante, care-i relevează incultura: "eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg"; "am n-am înfăţişare, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal...". Discursul lui Farfuridi din actul III este un model al comicului de limbaj, care scoate în evidenţă platitudinea gândirii, confuzia lingvistică a personajului, iar stilul bombastic şi infatuat devine caricatural atât prin ticurile verbale, cât şi prin contradicţiile în termeni,: "Daţi-mi voie! Daţi-mi voie! [...] Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!". Anacolutul este specific tuturor discursurilor politice în această piesă, aşadar şi în cel rostit de Farfuridi: "Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... (asudă şi se rătăceşte din ce în ce)".
Comicul de nume - Farfuridi şi Brânzovenescu - constă în sufixele onomastice greceşti "-idi" şi româneşti "-eseu", precum şi în aluzia culinară -brânză şi farfurie- care ilustrează semnificativ relaţia de dependenţă reciprocă dintre ei, fiindu-şi numai unul altuia de folos.
Agamemnon Dandanache:, "mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu", este candidatul trimis de la centru pentru a,fi ales deputat în judeţul de munte. El apare în piesă abia în ultimul act şi se conturează prin acumularea tuturor defectelor personajelor de până atunci: parvenitismul, demagogia, prostia, incultura, perfidia, ramolismentul. Trăsăturile caricaturale şi comice, sunt evidente încă de la sosirea "cu birza ţinti postii hodoronc-tronc, zdronca-zdronca [...] si clopoţei... îmi ţiuie urechile".
Printr-un comic de situaţie magistral construit, Caragiale creează un personaj grotesc, şantajul exercitat de Caţavencu pare nevinovat în comparaţie cu gestul abject al lui Dandanache, de a nu înapoia scrisoarea. Pentru a fi ales, Agamiţă foloseşte ca instrument de şantaj, "o scrisorică de amor", găsită în pardesiul uitat la el acasă de un musafir, "persoană însemnată ... da becher" (necăsătorit, celibatar)". Dandanache ameninţă că va publica scrisoarea dacă nu capătă imediat un mandat de deputat şi nu "s-aledze". Mai ticălos decât Caţavencu, Dandanache nu înapoiază scrisoarea, pentru că "la un caz, iar ... pac! la «Războiul»". Singurul argument pe care-1 aduce în sprijinul meritelor sale politice este ridicol: "familia mea de la patuzsopt ...şi eu în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparţial... şi să rămân fără coledzi!".
Prost, demagog, peltic, amnezic şi senil, încurcă mereu pe prefect cu Trahanache, spunându-i lui Tipătescu: "Eu la masă o să stau ori lângă d-ta, ori lângă consoarta d-tale...", spre disperarea Zoei, care izbucneşte: "A! Idiot!". Spiritul său machiavelic, mişelia sunt relevate printr-o replică ce conturează perfect personajul, autorul scriind în paranteză "aparte", sugerând astfel imbecilitatea lui: "E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie şi tot nu priţepe", referindu-se, bineînţeles, la Trahanache.
Dandanache, inconştient de josnicia gestului său, repetă mereu întâmplarea: "Când i-am pus piţorul în prag - ori coledzi, ori «Războiul», mă-nţelegi - tranc! depeşa aiţi...". Dacă Nae Caţavencu exercitase şantajul cu discreţie, Dandanache este mândru de ideea care-i venise: "Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?".
Dandanache, îndemnat de Zoe şi Tipătescu să rostească discursul politic prin care să se adreseze alegătorilor, este incapabil să rostească ceva inteligibil, fluent sau logic, uitând chiar motivul pentru care se afla acolo şi pentru care luptase -"si dă-i si luptă, si luptă si dă—i"- cu atâta râvnă. Comicul de limbaj este ilustrat prin anacolut: "în sănătatea alegătorilor... care au probat patriotism şi mi-au acordat (nu nemereşte).� � asta... cum să zic, de!... zi-i pe nume, de!...a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... în sfârşit să trăiască!". Magistral construit, discursul Iui Dandanache este, poate, cea mai convingătoare şi sugestivă ilustrare a incompetenţei şi demagogiei oamenilor politici, din toate comediile lui Caragiale.
"Agamiţă Dandanache e mai mult un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbol trist al necesităţilor electorale şi lamentabil exponent de clasă." (G.Călinescu).
Comicul de nume este relevant, prin alăturarea ridicolă a numelui viteazului războinic grec, conducător de oşti şi bun strateg - Agamemnon . cu Dandanache, care sugerează încurcătura, dandanaua.
Cetăţeanul turmentat: reprezentantul omului simplu, al alegătorului care nu are ambiţii, dar nu este nici el tocmai cinstit, pentru că, ducând scrisoarea "andrisantului", mai întâi o citeşte sub felinar, din care cauză îi este furată de Caţavencu. Ajuns "apropitar", deci cu drept de vot, este vicios pentru că e mereu beat, aşteaptă să fie dirijat, pentru că el nu are nici o opinie, "apoi dacă-i pe poftă, eu nu poftesc pe nimeni". Abureala lui este sugestivă nu pentru că este băutor, ci pentru că toată viaţa politică a vremii ameţeşte pe omul de rând, care se şi simte agresat de aceasta, "nu mă-mpinge, c-ameţesc", "nu mă zgudui!". Este o fire leneşă, comodă, găsindu-şi scuze superficiale, "dă—i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere", pentru a se disculpa de pierderea scrisorii. Replica cea mai sugestivă pentru caracterul său labil şi pentru lipsa de opinie a devenit memorabilă: "Eu cu cine votez?", iar pentru că Zoe îl lămureşte, votează disciplinat cu cine i s-a indicat, apoi bea "în sănătatea coanii Joiţichii că e damă bună!". Cetăţeanul turmentat este cel care creează un comic de situaţie remarcabil, prin găsirea, pierderea şi înapoierea scrisorii de amor, cel care provoacă intriga acţiunii, dar şi cel care aplanează conflictul în finalul piesei. El apare în momentele cele mai nepotrivite, enervează pe toată lumea cu prezenţa lui, este dispreţuit tocmai de clasa politică, deşi este reprezentantul electoratului care urma să se prezinte la vot pentru a-şi desemna alesul în Camera Deputaţilor.
Cetăţeanul turmentat nu are nume, el este alegătorul anonim, bulversat de campania electorală confuză pentru omul de rând, care simte nevoia să fie îndrumat de către cineva care, crede el, se pricepe la politică, de aceea întrebarea "Eu pentru cine votez?" devine obsedantă.
Personajele lui Caragiale sunt luate din viaţă, aşa că, în afară de o trăsătură dominantă, ele sunt exponente tipice ale clasei umane în orice timp şi societate, diferenţiindu-se prin statut social, temperament, intelect sau limbaj. Eroii lui Caragiale sunt actuali şi astăzi, deoarece "natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit: unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei." (I.L.Caragiale)
Evoluţia cuplului Zoe-Trahanache:
Unul dinre cuplurile cu cel mai mare impact în comedia O scrisoare pierdută este cel reprezentat de Zoe şi Zaharia Trahanache: ei reprezintă ipostaza familiei ce cultivă valori imorale precum adulterul, minciuna, falsitatea, ipocrizia, tradarea. Stâlp al puterii locale, venerabilul preşedinte al tuturor „comitetelor şi comiţiilor” Zaharia Trahanache are în prefectul Ştefan Tipătescu nu numai un „prietin”, asa cum declară la sfârşitul piesei, ci în primul rând un amant al soţiei, un partener care să îl înlocuiască în şedinţele politice prelungite. Astfel, vorbind despre evoluţia cuplului Zaharia-Zoe, vorbim de fapt depre triunghiul conjugal Tipătescu-Trahanache- Coana Joiţica.
Cuplul în discuţie are o poziţie socială privilegiată, dublată de un statut politic pe măsură. În lista cu „persoane”, comicul de intenţie este evident în prezentarea celor doi: prin enumerarea tuturor funcţiilor lui Trahanache, dar şi prin desemnarea Zoei prin sintagma „soţia celui de sus” se sancţionează abuzul de putere, de poziţie socială al familiei care, împreună cu prefectul Tipătescu, fac din capitala judeţului de munte propriul fief.
Diferenţa de vârstă dintre Zoe şi Zaharia nu este singulară în comediile lui Caragiale: o situaţie similară întâlnim şi în O noapte furtunoasă, între Veta şi jupân Dumitrache. Totuşi, Trahanache rămâne un personaj echivoc, interpretările criticilor oscilând între a-l numi încornoratul naiv şi uşor manevrabil şi soţul care de fapt tolerează adulterul. Ilustrativă în acest sens este Scena a IV-a din Actul I, în care Trahanache îi aduce lui Tipătescu la cunoştinţă şantajul lui Caţavencu: el relatează neutru toată întrevederea cu adversarul politic, făcându-l pe Tipătescu să creadă că bănuieşte relaţia sa cu Zoe, iar după ce savurează momentul de panică al prefectului, îi oferă şi alibiul moral al plastografiei. Astfel, în textul comediei există argumente care să susţină faptul ca Trahanache nu cunoaşte natura relaţiei Zoe-Tipătescu, dar şi scene care dovedesc contrariul, personajul fiind una dintre enigmele piesei.
Echilibrul cuplului nu este însă periclitat de adulter, ci de pericolul de a fi publicată scrisoarea compromiţătoare de către Caţavencu. Interesant este că personajele nu îşi pun deloc problema destrămării cuplului, ci doar pe cea pierderii capitalului de influenţă, de credibilitate, de putere politică.
De aceea ameninţarea lui Caţavencu stârneşte în ambii nevoia de a împiedica publicarea biletului intim: Zoe apelează la serviciile lui Pristanada pentru a-i intermedia o întâlnire cu Caţavencu şi negociază în numele lui Trahanache şi al partidului acestuia, iar prezidentul, abil politician, caută o armă de contraşantaj, convins fiind ca nu există politician necorupt. Deşi căile de a salva reputaţia familiei şi a partidului sunt diferite, scopul este comun: salvarea imaginii publice şi a privilegiilor implicate de poziţia politică.
Actula al patrulea îi înfăţişează pe cei doi membri ai familiei în situaţii psihice diferite. Impulsivă şi nerăbdătoare, Zoe aşteaptă ca pe ghimpi o veste de la Caţavencu şi resimte acut pericolul continuării şantajului pe măsură ce Agamemnon Dandanache insistă în a-i considera pe ea şi pe Tipătescu soţi şi le povesteşte situaţia similară prin care a ajuns deputat, cu deosebirea că îşi păstrase arma de şantaj politic şi pentru următoarele alegeri. Ea trece repede de la starea de agitaţie la cea de jubilaţie în momentul în care cetăţeanul turmentat o repune în posesia scrisorii, redevenind stăpână pe situaţie. La polul opus, Trahanache este imperturbabil în pregătirea serbării noului ales, dar disimulează cu viclenie posesia armei de contraşantaj.
Finalul este specific unei comedii: conflictul se rezolvă printr-o soluţie de compromis, iar situaţia din ultima scenă prezintă personajele în relaţii identice cu cele din situaţia iniţială. Astfel, evoluţia cuplului Zoe-Zaharia constă practic în evitarea unei situaţii compromiţătoare, a cărei consecinţă nu este în niciun caz anularea adulterului, îngăduit indirect de Trahanache: „Eu n-am prefect, eu am prietin!”.
Specific comediei, ambele personaje ilustrează tipuri umane, dar depăşesc totuşi schematismul teatrului clasic, fiind individualizate prin comportament, particularităţi de limbaj sau nume, dar şi prin combinarea elementelor de statut social şi psihologic. Zoe este nu numai cocheta şi adulterina, ci mai ales femeia voluntară care conduce din culise întraga viaţă politică a oraşului, manipulând toţi bărbaţii fie prin specularea slăbiciunilor afective, fie prin voinţa de fier. De asemenea, Trahanache nu este numai încornoratul şi ticăitul, ci mai ales politicioanul abil care prin firea calmă şi ticul “ai puţintică răbdare!” câştigă timp de reacţie, intimidându-şi adversarii.
Alături de acest cuplu, în comedia O scrisoare pierdută regăsim şi cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, ipostaze ale insilor lipsiţi de individualitate, înculţi şi imorali, Farfuridi-Caţavencu, adversari politici, ambii căzând victime ale corupţiei celor de la “ţentru”, Zoe –Tipătescu, pereche pentru care sentimentul de dragoste poate oricând aştepta în favoarea altor priorităţi.
Chiar şi la nivelul personajelor, Caragiale este un inovator în literatura română, rafinând procedele de realizare a portretelor acestora şi marcând o etapă de maturizare a dramaturgiei româneşti.
Mijloace de realizare a comicului de caracter şi de moravuri într-o comedie studiată
Evidenţierea mijloacelor de realizare ale comicului de moravuri, prin referire la temă şi conflict
Fiind o comedie de moravuri, opera are ca temă prezentarea vieţii politice a capitalei unui judeţ de munte, în preajma alegerilor. Titlul sugereaza pe de o parte intriga textului : pierderea unei scrisori compromitatoare pentru inalta societate dintr-un oras de munte ; pe de alta parte prin articolul nehotarat din titlu se exprima faptul ca santajul politic prin instrumente precum documentele intime este un morav des intalnit in epoca, scrisoarea pierduta de Zoe fiind doar una dintre multele de acest tip ratacite atunci. Astfel, comicul de moravuri reiese din satirizarea unor defecte ale societatii : adulterul, minciuna, demagogia, coruptia, santajul, trădarea in prietenie.
Un alt element care pune în evidenţă comicul de moravuri este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje care au interese sau mentalitati diferite asupra unei realitati. Piesa aşează în prim-plan doua conflicte. Primul, principal, opune cele 2 partide politice care isi disputa postul de deputat (partidul aflat la la putere, alcătuit din Tipatescu, Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu şi partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu, Popescu.) Conflictul secundar se produce in sanul partidului aflat la putereşi este generat de temerile de tradare din partea prefectului ale lui Farfuridi si Branzovenescu. Meritele lui Caragiale in constructia conflictului si a subiectului dramatic sunt acelea că a acordat roluri importante unor personaje secundare (Agamemnon Dandanache - elementul-surpriza si Cetateanul turmentat - elementul hazardului) şi că a eliminat finalul previzibil si schematic, rezolvand conflictul in mod neasteptat, printr-o solutie de compromis (sosirea lui Agamiţă Dandanache).
Evidenţierea mijloacelor de realizare ale comicului de caracter, prin referire la două personaje ale operei
Comicul de caracter este cel mai important în piesă, fiind evidenţiat prin caracteristicile definitorii ale fiecărui tip de personaj. Ele au trăsături standardizate, fiind reduse la scheme morale, abstracte, cu funcţie comică. Prin faptul că nu evoluează, la nivel psihologic, că sunt dominate de o trăsătură de caracter, că nu-şi modifică statutul, ele ar putea fi considerate personaje plate, conform delimitării lui E. Forster. Personajele comediei ilustrează aşadar, tipuri umane, inventariate de criticul Pompiliu Constantinescu în „Comediile lui Caragiale”: Zoe–adulterina cochetă, Trahanache-încornoratul ticait, Catavencu-demagogul, Pristanda-functionarul slugarnic, Dandanache-decrepitul, Farfuridi şi Brânzovenescu-prostul fudul, Tipătescu-amorezul donjuan. Toţi aceştia ilustrează, în plus şi tipul politicianului corupt, demagog. Totuşi, meritul lui Caragiale este că personajele sale au complexitate psihologică, se individualizează prin atitudine, nume, limbaj. Astfel, Zoe este femeia cocheta, dar si voluntara, Trahanache reprezintă ticăitul înşelat, însă toate faptele sale dezvăluie resursele abilităţii lui, spiritul său diplomatic, subordonat unui singur scop : menţinerea unui anumit statut social şi politic.
Cele două personaje sunt prezentate în mod direct de către autor în lista cu „persoane” de la începutul piesei, unde Zaharia Trahanache este prezentat ca fiind ”prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar şi al altor comitete”. Indicaţiile autorului conturează indirect personajul, prin semnificaţia în plan moral sau intenţional, a gesturilor şi a mimicii. Astfel, Zoe este “soţia celui de sus”, iar plasarea numelui ei la sfârşitul listei cu “persoanele”nu sugerează lipsa puterii intr-o lume a bărbaţilor, ci capacitatea de a-i manipula asemenea unui păpuşar marionetele.
Caracterizarea directă este realizată şi de alte personaje, ilustrative în acest sens fiind dialogurile cuplului Farfuridi-Brânzovenescu, care se tem de trădare din partea lui Trahanache şi a lui Tipătescu. De asemeanea, Zoe este considerată de către celelalte personaje “o damă bine”, expresie insinuantă şi echivocă, având în vedere comportamentul ei.
Caracterizarea indirectă a personajelor se realizează prin faptele, gesturile, atitudinile şi replicile lor. Trahanache apare drept un ins calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu un temperament formal, dar viclean pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi politice. De exemplu, atunci când el şi ai lui sunt şantajaţi nu se agită, ci abilrăspunde cu un contraşantaj, descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu. Cu aceeaşi abilitate politică îi combate si pe Farfuridi şi Brânzovenescu care îl bănuiesc pe prefect de trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: ’E tare, tare de tot...solid bărbat’. Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii, dar practică înşelăciunea şi frauda falsificând listele de alegatori şi promiţându-i lui Dandanache unanimitate in alegeri. El nu admite insă imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea scrisorii pe care o consideră plastografie. Din acest punct de vedere, critica literară admite că Trahanache este un personaj echivoc, textul piesei oferind argumente pentru a susţine atât faptul că venerabilul cunoaşte adevărul despre adulterul Zoei, cât şi argumente contra.
De cealaltă parte, Zoe, soţia sa, este femeia voluntara şi autoritară care, deşi nu e membră a partidului din care soţul şi amantul ei fac parte, conduce totul din umbră datorită influentei pe care o are asupra acestora. Ea este doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcând parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Inteligentă şi ambiţioasă, ea işi impune voinţa in fata oricui, este o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine pentru a-şi salva onoarea. Pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura lui Caţavencu, recurge la rugăminţi şi lamentaţii: “Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment din viata ta, scapă-mă de ruşine!” sau trece la ameninţările cu sinuciderea: “Trebuie să-mi cedezi ori nu şi atuncea mor si daca mă laşi sa mor, după ce-oi muri poate să se întâmple orice”. Deşi părea a fi sensibilă şi neajutorată, se dovedeşte a fi o luptătoare aprigă: “Am sa lupt cu tine om ingrat şi fară inima”. Aşa cum aaprecia critical Şerban Cioculescu, Zoe este personajul cel mai complex al comediei, singurul care aduce “dimensiunea dramaticului pe acelaşi plan cu cel social”.
În plus, ca elemente de construcţie a textului dramatic, principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, opiniile, dar monologul (în discursurile electorale) şi aparte-ul (intervenţiile lui Pristanda) completează funcţiile acestuia, realizându-se astfel, atât caracterizarea personajelor, cât şi prezentarea evoluţiei acţiunii.