Sunteti in |:. server_systemroot32//povestire.html .:|

Hanu Ancuţei
                                                 de Mihail Sadoveanu

Termenul este un derivat al verbului “a povesti” care provine din cuvantul slavon povesti – “a istorisi”.
Definiţie: specie a genului epic în proză, o naraţiune subiectivizată (adică scrisă la persoana I), făcută din punctul de vedere al povestitorului, fie participant, fie martor sau mesager la acţiune.
In sens general, povestirea se confundă cu naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea povestirii cu naraţiunea se bazează pe identitatea de sens a verbelor “a povesti”/”a nara”.
Caracteristicile povestirii:
•	ca dimensiuni, povestirea se situează între nuvelă şi schiţă;
•	naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;
•	accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente şi nu pe personaje;
•	construcţia subiectului este mai puţin riguroasă decât în nuvelă sau în schiţă;
•	timpul faptelor relatate este în trecut;
•	existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică sistemul de convenţii, arta de a povesti, care presupune: crearea atmosferei evocatoare, captarea atenţiei, motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amânării, suspansul.
Clasificarea povestirii:
1.	după formă: povestire în versuri şi în proză, povestirea în ramă.
2.	după conţinut: satirică, fantastică, filozofică, romantică, pentru copii.
Reprezentanţi:
•	în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe, Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.
•	în literatura română: M.Sadoveanu, V.Voiculescu.
Povestirea în ramă este o categorie a genului epic numită şi povestirea în povestire sau povestirea cu cadru, forma de încardare a uneia sau mai multor naraţiuni într-o altă naraţiune, ce are o lungă tradiţie, din literatura antică până la cea actuală şi fiind ilustrată de lucrări precum O mie şi una de nopţi, Decameronul lui Boccacio, Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer, Hanu-Ancuţei sau  Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, modalitatea preferată de relatare fiind evocarea (zugrăvirea prin cuvinte imaginea unui lucru cunoscut, dar petrecut demult). „Povestirea în ramă” beneficiază şi de un spaţiu privilegiat şi ocrotitor (un topos), în care mai mulţi povestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit si desfăşurând o artă a discursului memorabil.
Mihail Sadoveanu, Hanul Ancuţei
Repere biografice:
Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fiică de răzeşi (arh.= ţăran liber, posesor de pământ) din Verşeni. Urmează cursurile şcolii primare în orasul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iaşi. Debutează în revista Dracu din Bucureşti cu schiţa Domnisoara M. din Falticeni (1897), sub semnătura Mihai din Paşcani. Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu (1901), cu care are 11 copii, iar în 1904 se mută la Bucureşti, unde desfaşoara o prodigioasă (= ieşit din comun prin cantitate, bogăţie, varietate, calitate; uluitor) activitate literară. Moare la 19 octombrie 1961, regretat de toti literaţii vremii.

Opera
In anul 1904 are debutul editorial cu patru cărţi: Povestiri, Soimii, Dureri inăbuşite şi Crâşma lui Moş Precu, fapt pentru care Nicolae Iorga numeste acesta perioada „anul Sadoveanu”. Publică aproape 100 de volume, intre care: Floare ofilită (1905), Neamul Soimăreştilor (1915), Tara de dincolo de negură (1926), Hanu-Ancuţei (1928), Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929), Baltagul (1930), Creanga de aur (1933), Fraţii Jderi (1935-1943).
Hanu Ancutei
Apariţie: volumul compus din 9 povestiri diferite, cu teme, motive si structuri autonome apare in 1928. Cele 9 povestiri sunt relatate intr-un singur loc, la Hanul-Ancutei, de catre taranii modoveni ce poposeau aici pentru odihna si petrecere.
Elemente de unitate:
•	locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se şi întâmplă majoritatea faptelor relatate în povestiri – motivul hanului;
•	toate întâmplările se petrec în timp mitic romanesc, un timp al credinţelor strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi nescrise, dar bine înrădăcinate in conştiinţa şi spiritualitatea românească – motivul romantic al întoarcerii în timp spre trecutul văzut de toţi superior prezenttului decăzut;
•	personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei, povestesc cu voluptate întâmplarile şi evenimentele – motivul istorisirii;
•	ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în cele 9 povestiri: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea fiecareia se creeaza un moment de linişte, o atmosferă de vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţigla, se bea vin în căni noi, dupa ce se spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi erau aduse de Ancuţa;
•	personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a lungul întregului volum sunt comisul Ioniţă, care incită mereu la povestire şi hangiţa Ancuţa, care ştie dinainte toate întâmplările istorisite la han;
Diversitatea celor 9 povestiri constă în câteva elemente care le individualizează:
•	subiectul fiecăreia nu are nici o legătură cu al alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine stătător;
•	fiecare povestire este o altă specie literară: snoavă, idilă, aventură, legendă, reportaj, portret;
•	fiecare povestitor are modul sau specific de a relata întâmplarea şi de a stârni interesul ascultătorilor.
Structuri narative:
1.	Iapa lui Vodă este o snoavă (are caracter umoristic) şi are ca personaj- narator pe comisul Ioniţă.
2.	Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de călugărul Gherman.
3.	Balaurul este o povestire de dragoste avand ca narator pe moş Leonte zodierul.
4.	Fântâna dintre plopi este o idilă având ca narator pe căpitanul Neculai Isac de la Bălăbăneşti.
5.	Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având ca povestitor pe Ienache coropcarul (Reg.= negustor ambulant).
6.	Judeţ al sărmanilor este o legendă având ca narator pe Constandin Moţoc.
7.	Negustor lipscan este un reportaj relatat de negustorul Dămian Cristişor.
8.	Orb sărac este u portret in proză având ca narator pe orbul Constandin.
9.	Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste având ca narator pe Zaharia fântânarul.
Semnificaţii:
Hanul ca nucleu al povestirii, prezentat ca o „cetate cu ziduri groase” si „porţi ferecate”, ceea ce demonstrează că era un spaţiu securizant. Hanul mai este si un spaţiu al povestirii şi alpetrecerii, în care hangiţa Ancuţa îşi face mereu simţită prezenţa.
Natura umanizată – in Hanul Ancuţei, natura însoţeşte omul, este „atentă” la tot ceea ce i se întâmplă pentru că între o şi natură se stabilesc raporturi fireşti, ca de la om la om.
Izvoare folclorice şi surse de inspiraţie: iubirea, setea de dreptate, balada Mioriţa; motive animaliere (calul, balaurul), paremiologia (=ştiinţa care studiază zicătorile, proverbele, vorbele de duh).
Arta narativă a lui Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma G.Calinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrand farmecul atmosferei acelor vremuri vechi. 
Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul ramânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că „ţăranul român a fost principalul meu erou”.
Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Asfel, despre mustaţile comisului Ioniţa, Sadoveanu spune ca sunt „tuşinate” (Reg. despre păr, barbă, mustăţi- tuns scurt), epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa preocuparea personajului pentru această podoabă de care este foarte mândru.
De remarcat în mod deosebit în volumul Hanu-Ancutei este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.

LOSTRIŢA de Vasile Voiculescu A fost inclusă în volumul Iubire magică, tipărit în anul 1966, şi, alături de Pescarul Amin, Amintiri despre pescuit, Lacul Rău, se inspiră din lumea fabuloasă a pescuitului, văzut ca practică ancestrală, una dintre puternicele legături ale omului cu natura. Pentru eroul din Pescarul Amin universul adâncurilor constituie o matrice originară în care diferenţele dintre om şi peşte se atenuează. Din vânat, peştele devine ocrotitor şi arhetip al neamurilor de pescari, „fundul bulboanei” fiind un paradis regăsit „în care el intră, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-l aştepte”. Aceeaşi fascinaţie acvatică o regăsim şi în Lostriţa, povestire fantastică în care sunt speculate vechile credinţe populare despre forţele nefireşti risipite în lume, pentru a fi astfel formulat un avertisment cu privire la urmările grave la care se expune cel tentat să atingă un absolut. Eroul întâmplărilor este un ţăran pescar, Aliman, pentru care, în mod firesc, simbolul absolut devine lostriţa, regina peştilor din apele de munte. Este un peşte pe care, în chip firesc, nu-l prinde, deci un absolut care i se refuză. Pentru a prinde lostriţă care-l fermecase, Aliman recurge la puterile unui vrăjitor, lepădându-se de lumea lui Dumnezeu. Este răsplătit imediat: apele Bistriţei, umflate ca un potop, îi aduc o fată frumoasă, de care, după ce o salvează, se îndrăgosteşte. După un timp în care cunoaşte fericirea, mama fetei vine şi o ia pe fată în satul lor de munte. După îndelungate căutări şi cercetări, Aliman află că se îndrăgostise, de fapt, de o fată din alt veac, şi ea vândută diavolului şi preschimbată, probabil, în ştimă. Descumpănit, Aliman îşi pierde speranţa şi, după o vreme, se căsătoreşte cu o fată din sat, trădându-şi astfel iubita pierdută. Visul pe care-l are în noaptea de dinaintea nunţii – se făcea că se însura cu lostriţa şi-l cununa bătrânul vrăjitor – dezvăluie nu numai un suflet chinuit de remuşcări şi de nostalgii, ci şi sensul profund al gestului magic săvârşit de bătrânul vrăjitor, ce avea faima de a fi un fel de stăpân al apelor. La nuntă, Aliman bea fără măsură, iar vestea reapariţiei lostriţei îl face să-şi părăsească mireasa şi să alerge pe râu în căutarea reginei peştilor. Surprins de potopul Bistriţei dezlănţuite, Aliman moare încercând să ocrotească lostriţa prinsă. Imaginea, dramatică, figurează lumea căutătorului de valori absolute care devine victima propriei aspiraţii. Atmosfera povestirii este de basm, identificabilă atât în derularea epică, în fantastic, precum şi în natura unor fapte şi personaje născute dintr-un „miracol magic”. De la început suntem introduşi într-o atmosferă fabuloasă, scriitorul folosind formule de narare specifice basmului, prin care ni se atrage atenţia că vom fi martorii unor întâmplări ieşite din sfera realului: „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. În felurite chipuri: de la luminiţa, care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece. Pe Bistriţa, Necuratul rânduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişare de lostriţă. De sus de la izvoare şi până dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta când la bulboane, când la şuvoaie, cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi pielea pestriţată auriu, cu bobiţe roşii – ruginii, ca a păstrăvului.” Întrepătrunderea celor două planuri, real şi supranatural, se realizează în jurul momentelor de indecizie ale lui Aliman. Dacă la început lostriţa nu este altceva decât un peşte care nu se lasă prins, treptat se naşte o poveste de dragoste în cadrul uneia de vânătoare, între om şi peşte, amintind de mitul Sirenei sau al Ondinei. Întervenţia vraciului, care-i dă o lostriţă lucrată în lemn în schimbul credinţei sale (motivul faustic), împinge povestea într-o zonă halucinantă, magică, legătura cu realul fiind estompată. Curiozitatea cititorului este sporită de ambiguitatea condiţiei fetei. Este peştele preschimbat în fată sau numai o întâmplare a adus-o pe fată purtată de apele învolburate ale Bistriţei? Nu se aminteşte încă din prologul textului de „ştima vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori”? De altfel, descrierea fetei are în ea o stranietate care sporeşte echivocul originii. Scoasă din vâltoare ea „nu înghiţise deloc apă. A zâmbit izbăvitorului ei, s-a uitat speriată la lumea adunată şi a cerut mâncare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc repede straiele pe ea, ia, fota, opincile, ca şi când n-ar fi fost udă niciodată. Au mai băgat de seamă că are părul despletit pe umeri ca nişte şuvoaie plăviţe răsfirate pe o stană albă. Ochii, de chihlimbar verde – aurii cu strilici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de pâine întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare.” Dispariţia fetei, căutarea acesteia, imposibilitatea găsirii şi identificarea aproximativă într-un secol trecut sporesc misterul. Fantasticul situaţiilor se naşte din ambiguitate: „Pe acest joc incert al imaginii lostriţei care pare a fi când peşte, când fată, niciodată fată şi peşte în acelaşi timp, merge tot restul textului, până la finalul indecis, în plan fantastic, al ultimei întâlniri de astă dată în apă – dintre Aliman şi lostriţă”. (Elena Zaharia - Filipaş) Epilogul nu clarifică, ci, dimpotrivă, reia ideea ştimei, consacrând legenda: „Ea colindă în sus şi-n jos malurile Bistriţei. Urcă o dată cu cărăuşii, coboară cu plutaşii, stă pe loc cu copiii... Dar se mişcă necontenit alături şi în rând cu lostriţa fabuloasă, care nu-şi găseşte astâmpăr, când fulgerând ca o sabie bulboanele, când odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnică întinsă la soare în calea flăcăilor aprinşi şi fără minte”. Poveste de vânătoare şi de dragoste, totodată, imprevizibilă în derularea faptelor, Lostriţa este încărcată de semnificaţii profunde privind aventura omului în căutarea idealului absolut. Păstrând proporţiile, povestirea lui vasile Voiculescu reia, la o altă scară, drama căpitanului Ahab, vânătorul balenei albe, Moby Dick.

Meniu

Sunteti in |:. server_systemroot32//povestire.html .:|