Sunteti in |:. server_systemroot32//povestire.html .:|

BALTAGUL

Baltagul de Mihail Sadoveanu Caracterizarea Vitoriei Lipan In romanul ,, Baltagul “, M. Sadoveanu zugraveste viata pastorala, transhumanta, in contextul unei lumi situata in pragul secolului al XX –lea . Scriitorul urmareste doua elemente ale existentei: pe de o parte viata taranului, cu traditiile si obiceiurile ei, legate de cele trei momente- nasterea, nunta, moartea-; pe de alta parte, exista si un plan al actiunii, reprezentat de un personaj simbolic:Vitoria Lipan . Perpessicius spunea ca ,,Baltagul este romanul unui suflet de munteanca “. Vitoria Lipan, taranca din Magura Tarcaului, traieste viata aspra a oamenilor de la munte, in cadrul careia barbatii isi castigau painea cu toporul ori cu cata, iar femeile prelucrau lana oilor . Ea intruneste calitatile fundamentale ale omului simplu pe care le apreciaza cel mai mult poporul roman: cultul adevarului, al dreptatii, al respectarii legii stramosesti si al datinii . Personajul se individualizeaza atat prin mijloace de caracterizare directa, portretul fizic al eroinei este prezentat de autor, dar mai ales prin 2caracterizare indirecta: din fapte, actiuni, felul cum gandeste, cum vorbeste, monologul interior, etc . Scriitorul ii realizeaza un portret sumar, concentrand frumusetea, forta launtrica: ochii caprui ,, aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute”,sau ,,..rasfrangeau lumina castanie a parului”. Nelinistea interioara, zbuciumul sufletesc incep sa se manifeste cand ea isi da seama de intarzierea intoarcerii sotului sau, peste obiceiul din trecut. Lipan era ,,dragostea ei de douazeci si mai bine de ani”, plecat la Dorna sa cumpere oi . Munteanca isi cunoaste barbatul asa cum stie semnele vremii si intelege ca trebuie sa plece pe urmele lui sa-l caute . Intreaga strategie a Vitoriei se desfasoara pe doua coordonate fundamentale : stiinta semnelor vremii, ale naturii si presimtirile sale bazate pe experienta vietii, pe intuitia personala,aproape profetica . . Primele semne rau prevestitoare sunt visele, care i-l arata pe ,, Nechifor calare, cu spatele intors catre ea”, alta data ,,trecand calare o apa neagra…” Ea intelege semnele naturii : ,, brazii sunt mai negri decat de obicei “, ,,cucosul, asezat pe prag, se intoarse cu pliscul spre poarta, da semn de plecare, deci Lipan nu va veni”. Vitoria este o sinteza de spiritualitate romaneasca, ea respecta neabatut datina mostenita din vechime . Pregatindu-se de plecare, ea se consulta cu parintele Danila, dar si cu vrajitoarea satului, apoi se roaga la icoana Sfintei Ana, tine post pentru a se purifica sufleteste . Prevazatoare , isi randuieste gospodaria, vinde produsele,duce peste noapte banii la preot, o lasa pe fiica ei, Minodora, la manastire si constienta de pericolele care-i pandesc pe drum , ii faureste lui Gheorghita un baltag, avertizandu-l: ,,De-acu trebuie sa te arati barbat!” -2- Solemnitatea pregatirii plecarii dezvaluie un ritual stravechi, un mod de viata mostenit din stramosi, cu automatismele lui , pe care Vitoria il respecta . Ea se hotaraste sa umble numai intre,,rasaritul si asfintitul soarelui “si sa se alature pe langa oameni . Dovedeste astfel spirit de prevedere ; intelepciunea , inteligenta si luciditatea ii dirijeaza comportamentul . O vointa neclintita si o judecata limpede o insotesc permanent. ,,Mai ales daca-i pierit , cata sa-l gasesc, caci viu, se poate intoarce si singur”. Ea reconstituie drumul facut de barbatul ei ,mergand si intreband din loc in loc , din han in han, tenace , pana cand la Sabasa ,,in intuneric , incepu sa i se faca lumina; gandurile i se limpezesc”; La Sabasa , fusesera cu turmele trei stapani , iar la Suha doi -,,atunci si vantul a incetat sa mai bata.” Scena gasirii cainelui dezvaluie puternice trairi sufletesti : ,, Femeia avea in ea o sfarseala bolnava, ….ea gaseste in animal o parte din fiinta celui prapadit “. In rapa de sub crucea Talienilor , Vitoria gaseste cheia adevarului . In momentul aflarii adevarului despre disparitia sotului ei, eroina se manifesta ca ,,un Hamlet feminin”- George Calinescu-, pregatind scena demascarii vinovatiilor si pedepsirea lor. Momentul razbunari este plin de maretie, simbol al adevarului si dreptatii pe care Vitoria o infaptuieste cu o logica impecabila, cu tact si luciditate. Pentru Vitoria, datoria crestineasca se afla inainte de toate: ,,trebuie sa nu ramaie intre lupi, sa-l aduc intre crestini” . Din comportamentul Vitoriei se desprinde o intreaga filozofie de viata , un echilibru si o masura in toate ca si la ciobanul din ,,Miorita”. Odata indeplinita datoria catre cel ucis totul ii reintra in tiparul vietii de la munte, Vitoria si Gheorghita intorcandu-se la Magura , linistea si ordinea vietii fiind restabilite. Pentru marea responsabilitate, inteligenta, hotararea darza, Vitoria a fost asemanata cu eroinele din tragediile antice. Demnitatea si perseverenta cu care stie sa duca la indeplinire legea nescrisa, legea baltagului, precum si bogatia sufleteasca a Vitoriei ii dau maretie si frumusete. Eroina este tipul femeii din popor de o mare frumusete sufleteasca: sotie devotata, mama iubitoare si grijulie, gospodina desavarsita, in stare sa preia oricand locul barbatului disparut .

Baltagul de Mihail Sadoveanu Comenatriu Mihail Sadoveanu, autorul acestei opere a fost unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde povestiri, nuvele şi romane. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene sunt istoria (“Fraţii Jderi”, “Neamul Şoimăreştilor”), viaţa satului românesc (“Hanu Ancuţei”, “Baltagul”), natura (“Dumbrava minunată”, “Ţara de dincolo de negură”), condiţia umană (“Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, “Haia Sanis”). Încadrat în “monumentul sadovenian”, romanul “Baltagul” este o operă reprezentativă a scriitorului său, iubitor al oamenilor de sub cetina brazilor. Conceput într-un timp relativ scurt, “Baltagul” se constituie ca o monografie a satului moldovenesc de la munte, având ca puncte de plecare trei balade populare: Salga, din care preia setea de dreptate a eroinei; Dolca, care înfăţişează prietenia dintre om şi animalul credincios şi Mioriţa, din care sunt preluate simbolul, structura epică şi conflictul, şi faţă de care reprezintă o replică şi o continuare în acelaşi timp. Motto-ul din “Mioriţa”: “Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne…”, l-a făcut pe criticul literar George Călinescu să afirme că “Baltagul reprezintă o Mioriţă în dimensiuni mai mari”. Realizat în numai şaptesprezece zile şi publicat în 1930, romanul reprezintă un poem al naturii şi al sufletului omenesc. Opera prezentată este o operă epică, adică un gen literar în care naraţiunea, descrierea şi dialogul alterează, accentul căzând asupra naraţiunii. Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai complicată şi de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase. Ca structură, “Baltagul” este alcătuit din trei părţi care formează trei nuclee epice: aşteptarea lui Nechifor Lipan, căutarea lui şi pedepsirea ucigaşilor, toate acestea, fiind prezentate în toate cele cinci momente ale subiectului. Romanul începe cu o legendă populară despre împărţirea pe care a făcut-o Dumnezeu la începutul lumii, la care ciobanii au ajuns ultimii, pentru că aveau mult de mers şi nu s-a mai putut face nimic, în schimb Atotputernicul, pentru că îi erau dragi le-a dat o inimă liniştită, dar ei tot la munte au rămas, ducându-şi traiul în condiţii aspre. Apoi expoziţiunea se continuă cu prezentarea situaţiei iniţiale. Timpul acţiunii este limitat, întâmplările petrecându-se de toamna până primăvara, adică de la plecarea oilor la iernat până la întoarcerea acestora la păşunat (transhumanţă). Locul desfăşurării acţiunii este însă amplu, cuprinzând munţii stâncoşi ai Moldovei şi deplasarea acţiunii în diverse localităţi precum Borca, Suha, Sabasa şi Dorna. În această parte, autorul include elemente de monografie a satului, unde oamenii trăiesc în respectul tradiţiei, căci bărbaţii sunt mai mult plecaţi cu oile, iar femeile păstrează unitatea familiei. Vitoria Lipan este o reprezentantă a acestei lumi, fiind neliniştită de plecarea soţului la Dorna, ea caută sprijin la preotul satului, la mănăstire, apoi merge la vrăjitoarea satului şi în cele din urmă depune o reclamaţie la Prefectură. Dispariţia lui Nechifor constituie intriga, drept urmare femeia pleacă în căutarea soţului, fiind convinsă că acesta nu se va mai întoarce. Ea se conduce în căutarea ei după semnele apărute în vis sau după cele pe care i le transmite natura. Partea a doua a operei, adică desfăşurarea acţiunii, înfăţişează drumul Vitoriei prin munţi. Ea întreabă de omul “cu căciulă brumărie”, prima urmă descoperind-o la potcovar, apoi ea reconstituie fiecare urmă a bărbatului ei până la Dorna. Aici află că a avut loc o mare vânzare de oi şi că Nechifor Lipan a cedat o turmă altor doi ciobani, cu care a plecat apoi în munţi la iernat. Sadoveanu include alte elemente de monografie: un botez şi o nuntă, în ambele Vitoria se comportă după datină. De la Dorna va reconstitui drumul celor trei oieri până la Suha şi Sabasa, unde “omul cu căciulă brumărie” nu mai apare în amintirea oamenilor. Partea a treia a romanului se aseamănă cu un demers poliţienesc, căci fără ajutorul autorităţilor, Vitoria descoperă mai întâi câinele dispărut, pe care-l ţine ascuns, apoi pe cei doi vinovaţi. Va descoperi în continuare cu ajutorul câinelui osemintele lui Nechifor Lipan şi ale calului său. Abia după aceasta va cere ajutorul autorităţilor. Ea va reuşi cu viclenie şi abilitate “să îi înţepe cu vorba” pe cei doi ciobani şi îl determină pe subprefect să facă o anchetă, urmărind nu un furt de oi, ci o crimă. Înmormântarea soţului Vitoriei presupune un adevărat ritual: car împodobit cu cetină, buciumaşi, bocitoare şi preoţi, bucate împărţite pentru pomenirea mortului şi praznic la care este poftită multă lume. Acum, în faţa oamenilor, Vitoria reconstituie crima şi îi învinuieşte pe făptaşi de aceasta. Cel care l-a lovit pe Nechifor Lipan cu baltagul, Calistrat Bogza, îşi piedre cumpătul să-l lovească din nou, dar de data aceasta pe Ghiorghiţă, fiul celui ucis. Câinele îi va sfâşia însă beregata şi în faţa morţii, Bogza îşi mărturiseşte fapta. Acest moment al demascării vinovaţilor reprezintă punctul culminant al romanului. În deznodământ vedem imaginea Vitoriei care îşi face planuri pentru viitor copleşită de grijile gospodăreşti şi de cele legate de copii, semn că lovitura aceasta pe care a primit-o neaşteptat nu stă în calea continuării vieţii, pe care o va trăi de acum doar cu amintirea celui pe care-l iubeşte ca în tinereţe. Vitoria Lipan este protagonista romanului. Ea este caracterizată în mod direct de către autor încă din expoziţiune: “Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur….Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute.” Din această descriere înţelegem că Vitoria nu înceta să se gândească la soţul ei, care plecase deja de mult timp şi nu se mai întorsese. De asemenea ne dăm seama din portretul făcut, femeia nu era în vârstă, fiind o munteancă mai frumoase ca celelalte. Ea nu îi îşi arată temerile faţă de copii ei, ţine totul în ea, deoarece nu vrea să-şi sperie copii cu visele şi superstiţiile pe care le are. Până şi cuvântul “tatu-tău” îl rosteşte greu, cu emoţie în glas, pentru că se teme să nu o podidească plânsul de faţă cu Ghiorghiţă şi Minodora, mai bine se încuie în odaia sa şi plânge singură acolo. Starea mamei obişnuită era “melancolia”, dar ea era şi autoritară, prin faptul că ea nu doreşte să lase totul în mâna poliţiei, ci mai degrabă se ocupă însuşi de aflarea criminalului. Ca în orice operă epică, modul de expunere predominant este naraţiunea, împletit cu dialogul şi descrierea. Cu ajutorul acesteia din urmă, autorul creionează elemente de monografie a satului. Protagonista este convinsă de adevărul unor zicale populare, ca de exemplu: ”Om cerca; cine nu cearcă, nu izbuteşte.” În discursul epic sunt folosite regionalisme precum: ”bondiţă”, “stuh”, “druşcă”, “ţintirim”. Romanul “Baltagul”, scris de Mihail Sadoveanu are un puternic caracter moralizator, autorul dorind să ne încurajeze ca, prin orice rău am putea trece, viaţa se continuă şi trebuie trăită aşa cum se cuvine. Baltagul De Mihail Sadoveanu caracterizarea personajului principal Mihail Sadoveanu, autorul acestei opere a fost unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde povestiri, nuvele şi romane. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene sunt istoria (“Fraţii Jderi”, “Neamul Şoimăreştilor”), viaţa satului românesc (“Hanu Ancuţei”, “Baltagul”), natura (“Dumbrava minunată”, “Ţara de dincolo de negură”), condiţia umană (“Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, “Haia Sanis”). Realizat în numai şaptesprezece zile şi publicat în 1930, romanul “Baltagul” reprezintă un poem al naturii şi al sufletului omenesc. Vitoria Lipan, soţia oierului dispărut, Nechifor Lipan, este personajul principal al romanului “Baltagul”, deoarece apare în toate momentele acţiunii. Era o munteancă din Măgura Tarcăului, o reprezentantă a lumii sale ce stă sub semnul transhumanţei şi în care femeia, în lipsa soţului său devine “stâlpul casei” şi o continuatoare a tradiţiilor. Deşi apare ca o munteancă tipică, Vitoria Lipan prezintă şi câteva trăsături distincte, îndeosebi în ceea ce priveşte ambiţia şi spiritul justiţiar. Ea este caracterizată în mod direct de către autor prin descriere încă din expoziţiune: “Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur.” Deşi nu mai era tânără, munteanca păstrează frumuseţea din tinereţe reflectată în culoarea ochilor căprui cu o privire vie, dar şi în castaniul părului. Portretul moral al protagonistei este conturat pe baza modalităţii indirecte de caracterizare a personajelor prin fapte, limbaj şi mediu de viaţă şi nu în ultimul rând prin arta dialogului pe care femeia îl foloseşte cu abilitate. Eroina este credincioasă, căci apelează la preoţi, rugăciuni şi post. Ea este superstiţioasă şi încrezătoare în semnele naturii pe care le tălmăceşte aşa cum ştie de la strămoşi, deşi nu cunoaşte slovele, are o reţinere în ceea ce priveşte noul. Ea nu ezită să-l folosească atunci când îşi dovedeşte eficienţa. (de exemplu telefonul) Deprinsă de la ai săi să situeze datina străbună mai presus de toate, Vitoria aplică această învăţătură în educaţia pe care o face fiicei sale, Minodora, căreia îi reproşează unele îndrăzneli vestimentare sau nesocotirea părerii părinţilor în alegerea soţului. Faţă de fiul său, Gheorghiţă, se comportă cu multă blândeţe, căci acesta este sfios şi nesigur, încercând astfel să îi întărească încrederea în sine, deoarece el rămâne singurul bărbat din gospodărie. Femeia este inteligentă, fapt argumentat în permanenţă de scriitor, începând cu abilitatea reconstituirii drumului, continuând cu vorbele bine chibzuite şi culminând cu arta dialogului în urma căruia îi descoperă pe vinovaţi. Glumele sale sunt foarte fine, remarcându-se prin umorul şi ironia pe care le conţin. Eroina impresionează şi prin luciditate, prin stăpânire de sine, enumerând anumite idei cu caracter de adevăr general: “Cine nu încearcă, nu izbuteşte”, “Toate pe lumea asta arată ceva” sau “Cel ce spune multe, ştie puţine.” Vitoria Lipan trăieşte un zbucium interior permanent, fiind copleşită de griji şi nelinişti, însă găseşte tăria morală, care se rupe din şuvoiul de gânduri şi de a-şi împlini datoria de soţie. Ea devine conştientă de faptul că a păstrat în suflet iubirea din tinereţe pentru Nechifor Lipan, fiind decisă să pornească după acesta, oriunde s-ar afla: ”N-am să am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.(…); “Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, voi intra şi eu după dânsul.” Minunată poveste despre credinţa în dragoste, “Roman cu intrigă poliţistă”, însă el rămâne în deosebi cartea unei eroine de primă mărime, un om cu însuşiri deosebite, “Uu exponent al speţei”, cum îl numea George Călinescu. Baltagul De Mihail Sadoveanu caracterizarea personajului secundar Mihail Sadoveanu, autorul acestei opere a fost unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde povestiri, nuvele şi romane. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene sunt istoria (“Fraţii Jderi”, “Neamul Şoimăreştilor”), viaţa satului românesc (“Hanu Ancuţei”, “Baltagul”), natura (“Dumbrava minunată”, “Ţara de dincolo de negură”), condiţia umană (“Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, “Haia Sanis”). Realizat în numai şaptesprezece zile şi publicat în 1930, romanul “Baltagul” reprezintă un poem al naturii şi al sufletului omenesc. Personajul secundar al acestui roman este Gheorghiţă Lipan, fiul personajului absent pe tot parcursul operei, Nechifor Lipan şi al personajului principal, Vitoria Lipan. Încă din expoziţiune, portretul băiatului este făcut în mod direct, prin descriere, de către autor: ”Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, vorbind, să-şi desfacă bondiţa înflorită şi să-şi cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara.” Din această descriere deducem că avea 17 ani, deci era la vârsta trecerii la maturitate. Eroul era un flăcău sprâncenat şi semăna cu mama sa având ochii căprui. De asemenea avea un zâmbet frumos. Gheorghiţă apare caracterizat şi indirect, prin faptele sale: “iar oile sunt bine, sănătoase (…) şi noi din mila lui Dumnezeu, asemenea; şi vremea-i încă bună şi mi-i dor de casă. Sărut mâna mamă, sărut mâna tată.” Din toată această naraţiune înţelegem că era respectuos cu părinţii şi avea credinţă în Dumnezeu, aşa cum aceştia l-au educat. El era sensibil şi ataşat faţă de familie. Prin monologul interior, ce-l caracterizează tot indirect: “femeile-s mai viclene (…); ele-s mai iscusite la vorbă, iar bărbaţii îs mai tari de virtute”, deducem că se simte inferior femeilor, deoarece o vede pe mama sa atât de hotărâtă. Băiatul se vede obligat să experimenteze situaţii dificile şi să se maturizeze înainte de vreme. Dacă Gheorghiţă a reuşit să treacă peste moartea prematură a tatălui său, şi noi trebuie să fim pregătiţi să înfruntăm orice situaţie, chiar dacă viaţa ni se pare uneori prea grea.

Baltagul de Mihail Sadoveanu Rezumat De pe plaiurile Moldovei, pline de miresme tari ale trecutului, s-a inălţat “Ceahlăul prozei româneşti”, Mihail Sadoveanu. Opera sa vastă cuprinde povestiri, nuvele, romane axate pe temele esenţiale ale vieţii. Romanul “Baltagul”, apărut in 1930, este considerat o capodoperă a prozei româneşti pentru concizia, dinamismul şi armonia compoziţiei, având în centru tema căutării şi a cunoaşterii adevărului. Vitoria Lipan, nevasta unui oier din Măgura Tarcăului, îşi aşteaptă soţul plecat la Dorna să cumpere oi. Într-o seară de toamnă, torcând pe prispa casei, ea îşi aminteşte de Nechifor cu drag, căci era om plin de viaţă, gospodar şi oier priceput, vesel şi sociabil, iubind petrecerile şi nunţile, unde spunea mereu o poveste despre oamenii de la munte, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu inimă uşoară, să poată rezista unei vieţi aspre. Îngrijorarea Vitorie creşte cu fiecare zi, întrucât ea cunoaşte drumul parcurs de soţul ei an de an, şi că ar fi trebuit să se întoarcă de mult. Rămasă singură cu fiica sa, Minodora, caută sfat la preorul Dănilă, ba chiar la baba Maranda, vrăjitoarea satului, fără să găsească răspunsul şi alinarea de care avea nevoie. Unele vise şi presimţiri negre îi sădesc în suflet ideea că el ar fi dispărut, mort pe undeva, fără sa-l ştie nimeni. Hotărând să plece în căutarea lui după sărbătorile de iarnă, îşi cheamă fiul, pe Gheorghiţă, plecat la apa Jijiei, cu oile la păşunat, în speranţa că el îi va fi sprijin în aflarea adevărului. Înştiinţează autorităţile de la Piatra-Neamţ de dispariţia lui Lipan şi o duce pe fiica sa, Minodora, la mănăstire, pentru a fi în siguranţă. Neavând încredere că oamenii legii o pot ajuta, Vitoria pleacă, împreună cu Gheorghiţă, pe urmele celui dispărut. Înainte de a pleca, ea se supune unui ritual de purificare, postind douăsprezece vineri. Înfruntând viscolul iernii, ea alege drumul pe care presupune că l-ar fi urmat soţul ei: Bicaz, Călugăreni, Fărcaşa, Vatra Dornei, Borca şi Sabasa, stă de vorbă cu oamenii şi află că Lipan trecuse pe acolo. La Borca a întâlnit un botez, la Cruci o nuntă. Ea ştie să-şi ascundă neliniştea şi să participe la aceste evenimente, pentru a nu supăra gazdele. Ajunşi în ţara Dornelor, Vitoria iscodeşte oamenii, chibzuieşte, pune cap la cap informaţiile culese şi deduce că Lipan a fost însoţit de alţi doi oieri, cărora le vânduse o parte din turma cumpărată de el. În localitatea Sabasa, Lipan nu mai ajunsese. Fac de mai multe ori drumul dintre Suha şi Sabasa şi, în final, Lupu, câinele lui Lipan, îi aduce la locul unde Nechifor fusese ucis. Vitoria descoperă osemintele soţului ei într-o prăpastie. Respectând tradiţia, munteanca organizează priveghiul şi, ajutată de domnul Toma, cârciumarul, şi de soţia acestuia, îl înmormântează pe Lipan. La praznicul de pomenire invită autorităţile din partea locului, dar şi pe Bogza şi Cuţui, presupuşii asasini. Prin inteligenţă, intuiţie, abilitate şi diplomaţie, femeia povesteşte drumul celor trei oieri şi uciderea lui Lipan, ca şi cand ar fi fost de faţă. Demascaţi, cei doi îşi recunosc crima şi Cuţui este arestat, iar Bogza ucis. Deşi suferă cumplit, Vitoria nu se lasă doborâtă şi are cugetul împăcat că şi-a făcut datoria de soţie şi de creştină. Ea plănuieşte s-o aducă pe Minodora să vadă mormântul tatălui ei, să recupereze turma pierdută, găsind în sine puterea să-şi asume toate responsabilităţile ce-i revin, în calitate de cap de familie, deoarece viaţa merge mai departe.

ENIGMA OTILIEI

“Enigma Otiliei” de George Calinescu Caracterizarea personajelor In “Sensul clasicismului”, G. Calinescu subliniaza ca "Orice literatura mare, asadar clasica, este o literatura de cunoastere, iar cunoasterea inseamna reprezentare rationala a vietii, spre deosebire de reprezentarea empirica, documentara". O astfel de literatura a nazuit sa scrie G. Calinescu in “Enigma Otiliei”, precum si in celelalte romane ale sale. Si fiindca "orice adevarata cunoastere se bizuie pe universalitate", personajele si imprejurarile in care actioneaza ele sunt tipice si vorbesc mintii prin imaginile concrete in care dobândesc plasticitate si devin inteligibile. G. Calinescu este un adevarat clasic si corespunde caracterizarii pe care a facut-o in studiul de care vorbim: “Adevaratul clasic nu se ridica de la particular la universal, facând sfortari inutile de a da semnificatie evenimentului, el exemplifica doar universalul, când acesta apare intâmplator, aproape formulat intr-un eveniment". Personajele romanului Enigma Otiliei sunt asemenea "exemplificari". Simplificând in buna masura, vom indica nota definitorie a fiecaruia. Costache Giurgiuveanu este exemplu de avar caracteristic epocii; Leonida Pascalopol este un aristocrat care isi cauta iesirea din blazare prin comportari rafinate si expediente erotice; Stanica Ratiu este arivistul fara scrupul moral si escrocul locvace; Aglae este "baba absoluta, fara cusur in rau” Aurica - fata batrâna muncita de complexe erotice nesatisfacute; Simion Tulea - maniacul decrepit, cazut in senilitate; Titi - caz patologic de degenerescenta; doctorul Vasiliad este un secondant al lui Stanica; popa Tuica si-a schimbat porecla in renume; Otilia este exemplificarea feminitatii, evoluând, in conditiile procesului complex al societatii burgheze, spre platitudine, iar Felix exemplifica pe intelectualul in devenire, in aceleasi conditii. O caracterizare mai pe larg a unora din personaje este deci necesara. Costache Giurgiuveanu este pivotul romanului; psihologia sa de avar, urmarita de autor, detine frânele actiunii; ea explica si accidentul fatal, iar moartea personajului stinge actiunea. Avaritia lui mos Costache este indulcita de sentimentul patern pe care, il manifesta fata de Otilia, un sentiment insa care nu se realizeaza, fiind anihilat de teama de a se rupe de averea lui. Mai mult, afectiunea fata de "fe-fetita" sa apare si ca o compensatie morala pentru averea mamei Otiliei, pe care si-a insusit-o fara vreo forma legala, fapt ce a cauzat moartea acesteia si care conditioneaza acum starea materiala a Otiliei. Propriu-zis, o buna parte din averea lui mas Costache e averea mamei Otiliei, respectiv a Otiliei, pe care si-a insusit-o prin drept familial. In schimbul acestei averi, el ii da Otiliei afectiunea sa paterna si promisiunea ca-i va asigura viitorul. Sentimentul avaritiei ii terorizeaza viata si-i rapeste libertatea de a se misca omeneste in societate. De la inceputul romanului, personajul apare in aceasta postura. Tentativa de a nu-l primi pe Felix, desi ii este unchi si tutore - adica administrator al averii acestuia pâna la majorat - il defineste ca atare. Mai departe, "ciupeste" in mod meschin din veniturile lui Felix, dupa cum il "ciupeste" si pe Pascalopol la jocul de carti sau târându-se pe sub masa dupa o moneda cazuta din buzunarul acestuia, fara sa simta ridicolul situatiei. Cumpara material demolat, fiindca e mai ieftin, sau incearca la mai multe farmacii sa faca o reteta ca sa vada la care e mai ieftin si sa câstige astfel câteva centime. Manânca cu lacomie respingatoare la masa oferita de restauratorul chirias caruia ii vânduse cladirea restaurantului. Scena imbolnavirii subite, in care este dezbracat si imbracat - citata mai sus - dezvaluie pâna unde poate duce teroarea avaritiei care-i anuleaza demnitatea de om. G. Calinescu releva situatiile grotesti in care se afla personajul si-l ridiculizeaza printr-un comic irezistibil. Nici momentele "de suferinta ale bolnavului nu sunt lipsite de ridicol. Moartea lui nu inspira un sentiment tragic, ci unul comic, realizat parca de o farsa a destinului. La capatul consecintelor avaritiei lui mos Costache se profileaza drama Otiliei. Pentru ca n-a infiat-o la timp, ea ramâne dezmostenita, iar toata averea cade in mâinile Aglaei; pentru ca a ezitat sa puna la banca banii pe numele Otiliei, i-a furat Stanica; pentru ca "papa" se purta asa de "ciudat", Otilia cauta in Pascalopol un alt "papa", dar a dat peste un sot imbatrinit, pe care 1-a parasit intr-o aventura sentimentala. Condamnând avaritia si pe mos Costache, - purtatorul ei - autorul romanului condamna societatea epocii, care a generat oameni cu asemenea vicii fatale, dezumanizante. Leonida Pascalopol e mosierul care-si ingaduie lux si rafinament spiritual. Traieste si el un sentiment complex de paternitate, caruia i-a gasit un paleativ in familia lui mos Costache. Se cunoaste prea bine pe sine precum o cunoaste si pe Otilia. Marturisirea sa autobiografica este si o caracterizare bine stapinita : "Eu, domnule Felix, da-mi voie sa ma marturisesc dumitale ca unui prieten, n-am fost fericit in casnicie. Intâia sotie nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. In sufletul meu de mosier prozaic se ascunde putin romantism. O cunosc pe Otilia de când era mica si pot spune ca a crescut sub ochii mei. Daca Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea sa-mi fac femeia cum vreau eu, as fi facut-o ca pe domnisoara Otilia. O iubesc si eu in felul meu, scumpe domnule Felix, pe Otilia, si poate ca nu ma insel când iti afirm ca si ea ma iubeste pe rnine. Nici nu e greu, fiindca un dezamagit ca mine e un om fara pretentii. Eu nu i-am cerut niciodata nimic domnisoarei Otilia si n-am prea stat ca sa disting ce e patern si e ce viril in dragostea mea.(...) Otilia venea la mine simplu, ca o fiica, si-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodata ideea ca e curtezana, ma ierti, care cere de la un barbat. S-a format intre noi o rudenie sui generis..." Marturisindu-se mai departe lui Felix, il asigura ca e un om inofensiv, un batrin care nu se poate lupta cu tineretea lui, ca ar vrea, sincer, sa-i stie fericiti. "Domnule Felix, mi-ai intunecat existenta, iti spun drept, mi-ai stricat niste nevinovate tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnisoara Otilia, ea e micul meu vitiu sentimental. Daca nu pot fi un amant, ramân totdeauna un nepretuit prieten si parinte. Pentru voi amindoi. Asa sa ma crezi!” Iata pozitia lui Pascalopol. Ea e caracteristica. Daca Pascalopol, mosierul dezamagit, isi da seama ca o femeie când iubeste “ia banii de la cel batrân si-i da celui tânar", el s-a bizuit totusi pe sansa banilor sai. Si nu s-a inselat. Otilia 1-a urmat, dar 1-a si parasit. Din toata puterea lui materiala si spirituala a ramas numai eleganta vestimentara. Aglae este definita intr-o convorbire dintre Felix si Weissmann, student si el in medicina, in felul urmator: " ... asa o femeie rea ca matusa dumitale, sa nu te superi, n-am vazut... Este baba absoluta, fara cusur in rau, pot sa jur. Barbatul ei innebunea si fara infectie". Schitarea portretului din primele pagini ale romanului, citate mai sus, evolueaza spre aceasta sinteza pe care autorul o autorizeaza. Aglae este si ea, ca si frate-sau mos Costache, o intruchipare a dorintei de a se imbogati. Tinta urmarita e averea acestuia. Pentru a o atinge, devine agresiva si instinctul pasiunii, care o stapâneste, se dezlantuie in mod salbatic ca la o fiara, peste care n-a trecut nici o unda de morala umana. Ocuparea militareasca a casei lui mos Costache in momentele când acesta cade bolnav, scotocirea febrila dupa bani si mutarea disperata a mobilierului in casa ei, felul in care este tratat bolnavul si apoi mortul dovedesc impulsuri izvorâte dintr-un instinct despotic. Despotismul Aglaei nu se exercita numai asupra clanului ei, ci il supune si pe mos Costache, care i-a luat frica, inhibindu-i gestul de a o infia pe Otilia, de a-i face testament sau de a-i "asigura viitorul". De asemenea, Otilia si Felix sunt timorati, iar reactiunea lor devine dezgust si dispret : “in familia in care ma aflu - spune Felix - unul pândeste pe celalalt si-1 cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari mârsavii." Numai pe ginere-sau il accepta, fiindca il socoteste aliat si instrument al uneltirilor sale, fara sa-si dea seama ca acesta "ii va da lovitura". S-a observat ca totusi Aglae isi apara familia si ca goana ei fara scrupule dupa averea lui mos Costache are o justificare in acest scop. Intr-adevar, pledeaza ca Simion sa-i dea zestrea Olimpiei, sotia lui Stanica; o compatimeste pe Aurica si-i cauta zadarnic un sot; il tine sub aripa ei de mama pe nevolnicul Titi; in acelasi timp insa il arunca in ospiciu pe Simion fara remuscari, pentru a se elibera de o povara, ca sa-si traiasca viata. Avida de avere, Aglae nu cunoaste nici un criteriu moral si manifestarile ei se dezlantuie orbeste. Iat-o descrisa in momentul mortii lui Costache : "In vreme ce cadavrul statea inert peste plapuma si incepuse sa ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica si Titi scotoceau in toate partile, trageau sertarele, desfaceau garderobul, cautau prin soba (...) Furioasa, Aglae trânti usile dulapurilor, trase covoarele, fara sa le mai aseze la loc, desfacu cutiile mari de la masa de joc si de la cea din sufragerie (...). Negasind nimic in haine, trase perna de sub capul lui mos Costache, privi pe sub cearceaf, apoi ridica cu putere salteaua, rasturnind cadavrul spre perete". Aglae e un exemplu de monstru moral generat de burghezie, pe care G. Calinescu 1-a surprins cu mare arta in miscarile sale tipice. Stanica Ratiu, avocat fara procese, isi exercita debitul verbal in sânul familiei si in cercul prietenilor. Tema lui favorita este paternitatea, casatoria, familia. Patosul avocatesc al discursului ocazional, instantaneu, este rezultatul unei experiente câstigate si pe care o repeta cu orice ocazie. Obiectivul urmarit este banul, pe care nu se sfieste sa-1 dobindeasca de la oricine si in orice calitate. Cere cu emfaza, afisând o mutra de "martir", si de la Otilia, si de la Felix si de la Pascalopol, si de la Marina, ca si de la rudele sale. Nu pierde nici o ocazie sa "ciupa", incredintat ca va putea pune odata mâna pe banii lui mos Costache, pe care, intr-adevar, ii fura pur si simplu. Imbogatit, paraseste pe Olimpia, casatorindu-se cu Georgeta; a fost chiar prefect intr-o scurta guvernare, este proprietarul unui block-haus si patroneaza tripouri si cercuri de morfinomani. Stanica este si el un produs al societaitii capitaliste, incadrându-se in seria tipologica reprezentata de Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Gore Pirgu si Iancu Urmatecu, eroul romanului lui Ion Marin Sadoveanu. In zugravirea tipului, G. Calinescu foloseste o paleta bogat colorata, incât face din el "o figura extraordinara", cum observa criticul Ovid S. Crohmalniceanu, care adauga : "volubilitatea personajului are atâta intensitate vitala, incit ridica arta de a trivializa orice lucru si de a-1 umfla fantastic la o adevarata perfectiune. In materie de demagogie si versatilitate, Stanica are geniu. Nu e foarte departe de adevar când spune: "He, he, Stanica e profund, degeaba incercati dumneavoastra sa-1 luati peste picior”. (Literatura româna intre cele doua razboaie mondiale, vol. I). Daca Stanica “are geniu", acesta e un geniu al raului. Felix si Otilia apar in roman, dupa marturisirea lui G. Calinescu, "in calitate de victime si de termeni angelici de comparatie". Orfani, ei au nevoie de afectiune paterna, pe care, negasind-o in integritatea ei morala si fara sa le jeneze individualitatea, si-o acorda reciproc. Dragostea lor are si aceasta nuanta de sprijin mutual pentru a iesi demni de sub tutela venita din afara, fie de la mos Costache, fie de la Pascalopol. Dar in puritatea dragostei lor adolescentine s-au infiltrat umbriri ale mediului social - luat ca termen general – precum si particularitati ale propriilor temperamente: “Otilia nu spunea lui Felix ca nu-l iubeste, ci numai se apara de invinuirea ca nu-1 iubeste. Nu da nici un curs sentimentului, nu in forma brutala pe care, demult, Felix o gonise din mintea lui, ca absolut incompatibila cu draaostea adânca, dar sub cilipul proiectelor, al visarii impreuna. Felix ar fi voit ca Otilia sa spuna: "Mai tirziu, când vom fi impreuna", insa ea nu facea nici un proiect de viitor. Odata, ea daduse a intelege ca Felix are, mai intâi de toate, de indeplinit o misiune in viata, sa-si promoveze cariera, insa nu era acesta un motiv de a goni pâna si visurile. Evident, sufletul Otiliei era impenetrabil, si, daca ea juca constient o comedie, o juca cu multa finete si gratie.” Dimpotriva, Felix e un "suflet limpede, incapabil de disimulatie, profund in sentimente", care nu-si poate inchipui dragostea "decit sfirsând cu casatoria"... Pentru implinirea dragostei in acest sens, vointa lui se concentreaza in realizarea maxima a profesiunii. "Voi cauta -isi noteaza el in caiet, ca sa nu uite sa fiu bun cu toata lumea si modest, si sa-mi fac o educatie de om. Voi fi ambitios, nu orgolios". Si s-a tinut de cuvint. Stapân pe sine, Felix pune frâu instinctelor biologice si in lumina eticii sale pastreaza casta si pura dragostea pentru Otilia. De aceea, pentru el Otilia ramâne o "enigma” si fuga ei cu Pascalopol nu-i produce decât o criza trecatoare de adolescenta fara sa se transforme intr-o drama. Felix este un spirit rational, care nu se pierde in nebuloasa tineretii, desi e stapânit de o dragoste mare si curata. Otilia poarta in ea enigma eterna a feminitatii: "Otilia traia cum cânta la pian, zguduitor si delicat, intr-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stapinite si justificate". De aceea, socotea ca adevarata viata nu tine decât câtiva ani. Si a preferat sa traiasca intens, dramatic, acesti ani, decât sa astepte implinirea profesionala a lui Felix. Pentru ea "fericirea" trebuia sa fie imediata, ca o alunecare intr-o vâltoare pe care nu poti s-o eviti. Ia visa viitorul ca un sir de explozii neprevazute. Acest neprevazut al aventurii pe care-1 cauta cu aviditate a azvârlit-o si din bratele lui Pascalopol, devenind "nevasta unui conte, cam asa ceva", cum il informeaza Stanica pe Felix. Fiinta tulburatoare, cu.miscari gratioase si pline de lirism, esueaza, in vârtejul social al placerilor nepotolite, intr-o casnicie exotica si o platitudine feminina, care a stins. totul. Daca a fost o enigma pentru Felix si pentru Pascalopol, pentru noi dezlegarea enigmei sta in conditiile moralitatii burgheze care a absorbit-o. Fondul social al romanului e prezentat in optica unei perspicacitati critice de ordin balzacian. Personajele lui Calinescu sunt admirabile studii de caracterologie. Romanicirul il continua in acest plan al operei sale pe Caragiale, scriitorul de cea mai severa tinuta clasica din literatura româna. El creeaza personaje caragealesti ca Aglae, Stanica Ratiu, Aurica, Weissman. Realizare artistica a personajelor ANTITEZA se constituie intre personajele prezentate pâna acum si celelalte trei care il ocrotesc pe Costache : Pascalopol, Otilia si Felix. Actiunea se precipita când mos Costache cade intre caramizi si e gasit de Marina. De acum lucrurile se schimba intr-o strategie militara al carei sef de stat major este Aglae : "Aurica, vino repede, ca i-a venit rau lui Costache ! Cheama-1 si pe Titi. Treceti dincolo sa nu fure vreunul ceva. Marino ! Tu alearga iute la Stanica. Sa vie si el si Olimpia si sa aduca doctorul pe care-1 stie el. De acum comicul, ridicolul si grotescul devin si mai suculente. Expresia seninatatii e Pascalopol, care dupa ce a dat dispozitii cu privire la rosturile financiare care privesc pe Otilia, ia flautul (preferinle muzicale calinesciene) ai stând a la turca pe sofa cânta Menuetul lui Mozart. Poate ca Pascalopol e un alter ego al lui Calinescu, o voce a lui, dintre multele. El a fost acuzat de idealizare, dar cu situatia pe care o avea, cu educatia sa si cu antecedentele sale, nu putea face altfel decât cum a procedat; spre a fi logic in dezvoltarea actiunii. El e un vade mecum al generozitatii, un suflu al afectiunii dezinteresate. E un personaj reusit, o spusesera inca din 1938 atât S Cioculescu cât si Perspessicius: Plimbarile propuse sunt o evadare in aproape fantasticul spatiu al deliciilor naturiste. E ca un erou stendhalian, cu posibilitati de trimitere la idei sentimentale, la tema vielii asa cum e. Nu e tiran nici rigid fata de femei, ci filozof in felul sau, fiind foarte evoluat si rafinat in comparatie cu bestiala Aglae. Dar la minunata sa mosie (crede el), dispozitiile date de dânsul sunt aspre si categorice, caci "avea disciplina sufleteasca de a nu se lasa pacalit”. Elegant, monden, el se acomodeaza situatiei si renunta la Otilia când constata ca nu formeaza ceea ce ar fi dorit amindoi. S-ar putea spune ca prin acest personaj se ilustreaza lipsa de conflicte pe plan material si moral; in tot cazul, el nu le oglindeste. Personajul e transfigurat in sensul claritatii si olimpicului. Otilia are o enigma pe care Felix vrea s-o afle, dar de fapt si Felix are o enigma, indescifrabila, cu toata exegeza ce s-a facut in legutura cu vizita Otiliei la dânsul, in timpul noptii. Odaia fetei are trei oglinzi mobile, metaforic celei trei atitudini ale acestor trei personaje ce formeaza un triumvirat moral victorios asupra imoralitatii Tulenilor, Sohatchilor si a lui Stanica. Motivul oglinzilor nu este aici pur decorativ, gratuit, ci implica un tâlc al interiorului personajelor. Mobilitatea uneia dintre ele; este insesi mobilltatea psihicului Otiliei care nu se poate cristaliza deodata “Sint o nebuna, Felix, nu trebuie sa te iei dupa mine”, zice Otilia. Ea trece repede de la o stare la alta, ca apele oglinzii care reflecta tot alte vedenii si peisaje. Ca unui erou din Cezar Petrescu, i se implineste orice dorinta. Felix, care nu e pozitivist, un om de stiinta, care admira tenaci tatea, autoritatea, siguranta omului in toate, nu poate intelege mobilitatea tinereasca a Otiliei, caci el stie ca lucrurile trebuie sa fie precise, statornice pâna la o anumita limita. Labilitatile sufletesti nu sunt bune si oamenii nehotarâti sunt nefericiti. Otilia e rece, tatoneaza uneori, dar si copilariile ei, capriciide ei ne fac sa tremuram de emotie, sa zâmbim iertator. Ea face serios bucatarie dar face cu ingenuitate costumatia papusilor, alternând suavul cu banalul. Felix nu intelege acest continuu balans intre una si alta : il iubeste pe Felix, dar se casatoreste cu Pascalopol. Stralucirea mondena si intimitatea ii cer prioritatea si ea se straduieste sa le satisfaca pe ambele. Ea este o enigma pentru Felix si Felix e o enigma pentru Otilia, caci s-a stapânit in mod exceptional, urmându-si linia sa etica. Otilia e aici tipul adolescentei adorabile, neuitate, inefabile, contradictorii din inocenta, pe care nu o poti uita, cum spunea Ibraileanu despre astfel de chipuri de femei. Avatarurile Otiliei provin din dezinteresul ei total pentru ce trebuie sa faca rational si optiunea ei finala pentru America de Sud are ceva atât de romantic incât se armonizeaza cu firea ei " Tu nu cunosti viata, Felix - relua Otilia ideea - pentru o fata, reusita in viata nu e o chestiune de studiu si de energie. Admir inteligenta si vointa ta de barbat, astea nu sunt bune si pentru o femeie. Rostul femeii este sa placa, in afara de asta nu poate fi fericire “. Iar tot atunci, in convorbirea cu Felix : "Succesul nostru in viata e o chestiune de viteza, iubite Felix. Ah, ce rau imi sta negrul, ma invineteste la fata. Dupa scena aceasta, Otilia isi imparte lucrurile. Apoi va spune : "De obicei fetele admira pe oamenii ca tine si merg dupa oameni ca Stanica”. Otilia a fost o enigma si pentru Pascalopol. Din nostalgia amintirilor pure, dupa razboi, deci dupa 10 ani cel putin, Felix trece din nou pe strada Antim, unde statuse Otilia in vremea tineretii ei, ca sa vada imensa paraginire si sa auda ecoul ca nu sta nimeni acolo. Felix e tipul omului echilibrat, clasic, rece, Intreprinzator, sigur de sine si tenace, casatorit bine, ajuns profesor universitar. El e plin de vointa si stapânire de sine, un gentlemen cu Otilia, care il intelege la sfârsit ,ca el nu e capabil de nebunii. El are constiinta valorii personale si e pregatit solid in meseria sa. Pentru Pompiliu Constantinescu, Felix reediteaza situatia din "Cartea nuntii” in ce are tânarul mai poetic, dar tratat obiectiv. E de un avânt explicabil la un tânar student in medicina, fiu el insusi de doctor, cu insusiri exceptionale si nevanitos, nepedant. Când fata nu-i raspunde la scrisoare, Felix pleac, pe jos pâna la Baneasa, prin frig, ca spre a compensa durerea pe alt plan. In romanul "Enigma Otillei”, categoriile tragic, comic, ridicol, transferul lor reciproc, intrarea unora in sfera altora se face cu abilitate incât tabloul social al epocii 1909-1922 (acesta din urma sugerat in final) apare cu garantia autenticitatii maxime când e vorba de transfigurarea relatiilor pe planul fictiunii literare. Mediile sociale investigate, minutiozitatea analitica, morala, tipologia il fac balzacian. “Enigma Otiliei” e unul din cele mai bune romane ale perioadei interbelice românesti, model de epica balzaciana modernizata in stil clasic.

“Enigma Otiliei” de George Calinescu Comentariu literar La apariţia “Enigmei Otiliei”, în 1938 (în două volume), romanul, ca specie a literaturii avusese o evoluţie extrem de rapidă, dominând literatura românească interbelică. Liviu Rebreanu fusese cel care deschisese ferm drumul romanului românesc, prin “Ion” (1920) impunând romanul obiectiv. S-a observat, la vreme, că această perioadă a fost deosebit de fertilă în domeniul literaturii, şi în special al romanului, care se afirmă puternic, racordându-se şi integrându-se valorilor universale: 1920 - “Ion”; 1922 - “Pădurea spânzuraţilor” ale lui Rebreanu; 1930 - “Baltagul” - M. Sadoveanu; 1930 - “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” - Camil Petrescu; 1932 - “Răscoala” - Liviu Rebreanu; 1933 - “Patul lui Procust” - Camil Petrescu; 1935-1942 - “Fraţii Jderi” - M. Sadoveanu. Aria tematică a romanului se lărgeşte substanţial, după ce Rebreanu fundamentase stilul obiectiv, romanul-frescă prin “Ion” şi “Răscoala”, întemeindu-se romanul de evocare istorică prin Mihail Sadoveanu, trecând din lumea satului, trecând din lumea satului în cea a oraşului. Formele epice tradiţionale coexistă cu tehnici artistice moderne (Marcel Proust); se abordează şi se afirmă romanul de analiză psihologică - Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, romanul evoluând astfel de la formula obiectivă spre cea subiectivistă. “Enigma Otiliei” - 1938 (al doilea roman al lui George Călinescu, după “Cartea nunţii”) constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană. Romanul lui Călinescu devine astfel unul polemic, replică literară la cultivarea asiduă în epocă a formulei proustiene, dar şi o ilustrare a concepţiei sale despre curente literare. George Călinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin “Enigma Otiliei” el aduce o viziune originală, modernă. Pivotul firului narativ va fi clanul familial, urmărindu-se mai multe destine umane: al Otiliei, al lui Felix, al lui Stănică Raţiu, al Olimpiei, al lui Pascalopol, al lui Titi, al Auricăi. Familia ca contura relaţiile sociale, economice, viaţa burgheziei bucureştene la începutul veacului al douăzecilea. Un prim-plan al romanului prezintă cele două familii - Costache Giurgiuveanu - Otilia şi Tulea. Mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară este moştenirea, averea lui Costache Giurgiuveanu, pe care o vânează clanul Tulea, la care se raliază inventivul şi rapacele Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, sora lui Costache (şi ceilalţi membri ai familiei Tulea: Simion Tulea, soţul Aglaei, şi copiii acestora: Olimpia, Aurica şi Titi). Eforturile lor sunt canalizate statornic spre înlăturarea Otiliei, fiică vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţiune filială legală. Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, venit să studieze medicina în Bucureşti şi dornic de a face carieră, care trăieşte prima experienţă erotică. Aceasta constituie fondul liric al romanului: iubirea romantică, adolescentină a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunoştea din corespondenţa întreţinută. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia să-i fie tutore şi să-i administreze bunurile lăsate de tatăl său, care murise. În casa lui moş Costache, unde va locui, îl cunoaşte pe Pascalopol, moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea, ce locuieşte în vecinătatea casei lui Costache. Felix o iubeşte pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, o prezenţă nelipsită din preajma Otiliei şi necesară, prin generozitatea, experienţa şi cavalerismul omului rafinat. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar vrea să-l ajute să se realizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu maturitate şi luciditate ambiţia, dorinţa de a ajunge “cineva”. Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu Pascalopol, capriciile şi luxul satisfăcute cu generozitate subtilă şi discretă de acesta, instinctul feminin precoce, inteligenţa şi discernământul practic, izvorâte dintr-o experienţă timpurie nesigură, toate acestea o fac pe Otilia să-l accepte pe Pascalopol drept soţ. Neînţelegând acţiunile Otiliei, Felix se consideră pe sine o enigmă. El va studia cu seriozitate, va deveni medic şi profesor universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a eternului feminin. Pe celălalt plan, al luptei acerbe pentru moştenire, atacând-o pe Otilia cu infinite şi inventive răutăţi, clanul Tulea cunoaşte declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache, pentru că-i furase Stănică de sub salteaua bătrânului, provocând moartea acestuia, la al doilea atac cerebral ce-l suferise; Stănică renunţă la Olimpia, care-l plictisea şi nu ţinea pasul cu ritmul său alert şi imprevizibil de arivist, prefăcând-o pe Georgeta, femeie uşoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va înlesni relaţii “înalte”, în lumea Bucureştiului; Titi va divorţa de Ana, evoluând psihic spre o idioţenie vizibilă (se legăna din ce în ce mai mult); Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată erotic. La sfârşitul romanului aflăm că Pascalopol, i-a redat libertatea Otiliei, care va ajunge în Spania, America, nevasta unui conte, “aşa cava” - va spune Stănică Raţiu. Privind o fotografie recentă a Otiliei, Felix va vedea o figură străină, o Otilie maturizată, chipul ei de acum spulberând imaginea enigmaticei adolescente. Ea a rămas o iluzie a tinereţii. O lume întreagă se cuprinde în acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punând în lumină aspectele sociale, economice, familiale, ale vieţii bucureştene din anii de dinaintea primului război mondial. “Enigma Otiliei” este un roman situat între tradiţie şi inovaţie. Este un roman realist obiectiv de tip balzacian, în primul rând prin tema abordată: moştenirea, care declanşează şi mobilizarea energiei umane ce se înfruntă. Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei” (schimbat de editor) şi ilustra motivul balzacian la paternităţii, concretizat în raportul dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia şi ceilalţi), pe fundalul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Autorul este omniscient (ştie totul), aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor etc.), pustie şi întunecată, având un aspect “bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se “dezghioga”, făceau din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat în detalii semnificative, sugerând calitatea şi gustul estetic: imitaţii ieftine, intenţia de a impresiona prin grandoare, vechimea şi starea dezolantă a clădirii. Atenţia e apoi centrată pe un detaliu al casei, uşa, descrisă amănunţit: de lemn umflat şi descheiat, imensă, “de forma unei ferestre gotice”. Aspectul neîngrijit, degradarea clădirii trimit la conturarea imaginii despre proprietar: nici o perdea la geamurile pline de praf, “străvechi”; uşa cea uriaşă se mişca “aproape singură, scârţâind îngrozitor”. Teama, fiorul sunt sugerate evident prin aceste amănunte semnificative, în care epitetele (umflat, descleiat, imens, străvechi) şi elementele auditive conturează o atmosferă lugubră şi misterioasă, cu un aer de ruină romantică. Asemenea descrieri minuţioase sunt relevante şi pentru conturarea caracterelor. Camera Otiliei o defineşte pe fată întru totul, înainte ca Felix să o vadă. Prin dezordinea tinerească a lucrurilor ce inundă camera se intuieşte firea exuberantă: lucrurile fine, jurnalele de modă franţuzeşti, cărţile, notele muzicale amestecate cu păpuşi alcătuiesc universul de viaţă cotidiană, spiritual, “ascunzişul feminin” cum spune scriitorul. Casa lui Pascalopol, mobilele, obiectele exprimă rafinamentul, bunul gust, plăcerea confortului, dar şi filozofia lui. Mobilele, vestmintele prefigurează caracterul, exprimă o atmosferă de viaţă, de intimitate, educaţia şi instrucţia personajului. Personajele sunt concepute potrivit gândirii estetice a scriitorului, care pledează pentru “căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”. Tipologia personajelor este de esenţă clasicistă; conturate realist, sunt caractere dominate de o singură trăsătură fundamentală, tipuri general-umane de circulaţie universală (avarul, arivistul, baba absolută), aşa cum concepea scriitorul: “Psihologia unui individ n-a devenit artistic interesantă decât când a intrat într-un tip”. Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic, caracterizarea prin fapte, prin acţiuni, opiniile personajelor, caracterizarea făcută de către alte personaje şi autocaracterizarea. Scriitorul, omniscient, vorbeşte în fiecare personaj, face aprecieri asupra lor. Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite (Otilia şi Felix - pentru că îl iubesc şi-l ocrotesc, Pascalopol - pentru că ţi e milă de el şi e tutorele Otiliei; clanul Tulea - pentru că vor să-i ia averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix, fratele Aglaei. El întruchipează trăsăturile clasice ale avarului, care se întrepătrund cu duioşia paternă. Scriitorul îl descrie din primele pagini, în momentul când Felix soseşte seara, în casa acestuia. Chipul lui Giurgiuveanu este reflectat prin privirile lui Felix. Coborând cu încetineală scara ce scârţâia cu “pârâituri grozave”, Felix văzu “un omuleţ subţire şi puţin încovoiat”. De la această imagine globală, portretul fizic se alcătuieşte prin acumulare de detalii, îngroşat cu o pastă densă, alcătuind o imagine grotească: capul era “atins de o calviţie totală”; faţa părea “aproape spână”, “pătrată”. Buzele erau “întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os”; clipea “rar şi moale”, ca “bufniţele supărate de o lumină bruscă”, avea “glasul răguşit” şi bâlbâit. Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea din teamă, din instinct de apărare, faţa de cei care-i vânau averea; ca şi bâlbâiala, care poate fi şi un defect de vorbire, dar şi un mijloc de apărare, de a câştiga timp. Oricum, dacă n-ar fi puţinătatea trupului, care trezeşte compasiune, portretul ar fi fost cu totul hidos. Aflat la o vârstă înaintată, moş Costache manifestă şi alte “bizarerii” care-i dau individualitate: îşi freacă mâinile cu “un râs prostesc”, are un supărător glas “stins”, “răguşit”, dar are duioşii şi tremurări de suflet: pe Otilia , “fe-fetiţa” lui (pe care o iubea în felul său), “Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Şi Felix înţelege că avariţia este mai mult o manie (mania de a ţine banii), dar “o iubeşte mult pe Otilia şi se gândeşte mereu la ea”. Conştient că sora lui, Aglae, ca şi nepoţii (Aurica, Titi), la care se adaugă escrocul nonşalant, abil şi jovial - Stănică Raţiu - vor să-l fure, să-i ia averea, pândindu-l şi dorindu-i moartea cât mai devreme, Costache Giurgiuveanu trăieşte drama neputinţei proprii, bătrân şi neajutorat, dar şi neînduplecat când e vorba de bani. Deşi are îndatorirea de a asigura existenţa Otiliei, el amână tot timpul reglementarea situaţiei fetei. Vorbeşte mereu de intenţiile lui - să o înfieze, să-i facă o casă, să-i pună bani pe numele ei -, dar amână mereu, pentru că mania lui de a ţine banii e mai puternică. De aici teama, suspiciunea că va fi prădat; îi crede în siguranţă numai sub duşumea, sub saltea, şi nu se poate dezlipi de ei. El va ajunge victima propriei suspiciuni, fiind prădat de Stănică, cel care-i grăbeşte moartea. Are un sfârşit tragic. Otilia vede în “papa” - “un om bun”; însă are “ciudăţeniile” lui, e cam “avar” în acord cu zgârcenia lui, bătrânul mânca “cu lăcomie”, “vârând capul în farfurie”. Iubirea pentru Otilia se manifestă şi se observă în gesturi, reacţii elocvente: moş Costache nu protestează niciodată când Otilia îl mustră, stă ca un copil în faţa ei. La primul atac cerebral, Pascalopol văzu cu uimire cum bătrânul, “cu nădragii de stambă şi cu pătura pe umeri, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini inelul cu chei”. Deşi Pascalopol încearcă să-l determine să reglementeze situaţia Otiliei, aceasta amâna mereu. La al doilea atac cerebral, clanul Tulea, mobilizat de apriga Aglae, goleşte casa lui moş Costache, cărând scaune, tablouri, oglinzi, trecând prin zăpadă spre fundul curţii de dimineaţă până târziu. Prin Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din literatura română (Hagi Tudose) şi universală (Gobseck, Goriot, Grandet), conturându-se un personaj complex. În raport cu moş Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i polarizează pe toţi. Energiile cele mai active în lupta pentru moştenire sunt Stănică Raţiu, Aglae Tulea. Stănică Raţiu este un Dinu Păturică modern, încadrându-se în tipologia arivistului. Avocat fără procese, energia lui nu se consumă în muncă; el circulă în diferite medii, află, ştie tot, aşteaptă “ceva”, care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească; agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi de supravieţuire, este inteligent şi escroc, fanfaron şi abject; ideea de familie, pe care o cultivă, nu-l împiedică s-o părăsească pe placida lui nevastă, Olimpia, şi să se însoare cu Georgeta, femeie uşoară, întrezărind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatică (e primit cu bucurie de toate rudele), un artist al intrigii, ascultător pe la uşi, cu afaceri dubioase, fără nici un simţ moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialeşti şi lui Gore Pârgu din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale. Clanul familiei Tulea, prin Aglae şi Stănică Raţiu, este spiritul “rău” al casei, prin ferocitatea lăcomiei lor. Aglae şi Aurica sunt cele care “muşcă” cel mai tare din bucuria tinereţii celor doi orfani (Felix şi Otilia), pizmuindu-i şi amărându-le zilele. Portretul Aglaei este fixat de la început cu detalii precise ce indică trăsăturile morale: cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, are nasul încovoiat şi ascuţit, obrajii brăzdaţi de câteva sute de cute mari, ochii bulbucaţi, este vulgară şi rea, o “viperă”, cum o califică Otilia. Ea dirijează ofensiva împotriva Otiliei, pe care o vrea cât mai departe de Costache, a cărui moarte n-o afectează deloc, urmărind numai banii. Acreala, lăcomia de bani, de avere, spiritul cârcotaş, răutatea sunt trăsăturile care alcătuiesc tipul “babei absolute”. Aurica, fiica Aglaei, este fata bătrână, cu dorinţe erotice neîmplinite, manifestate până la ridicol, dezechilibrată psihic, pierzând orice decenţă şi bun simţ, lipsită de orice atractivitate feminină, invidioasă, cu răutăţi; este o complexată. Titi Tulea, calificat de Otilia drept “prost”, repetent de câteva ori şi corigent, “vlăjgan molatic” de 22 de ani, nu citeşte pentru că lectura îi dă “dureri de cap”; este tipul debil mintal, infantil şi apatic. Îi place ordinea militară, copiază întruna, se leagănă, este ipohondru. Crizele lui de apatie sunt luate de Aglae drept dovezi de “cuminţenie”; are fixaţii erotice. Simion Tulea, soţul Aglaei, bătrân senil, are comportamentul unui degenerat; îşi pipăie muşchii, caută prin dulapuri, brodează, face crize psihice până la violenţă, ce alternează cu stări de apatie; are idei fixe, crede că Olimpia nu este fata lui; este izolat de Aglae şi de ceilalţi. Leonida Pascalopol este “un personaj nou” în literatura română (Pompiliu Constantinescu), fiind expresia rafinamentului, a bunului simţ, a generozităţii. Scriitorul îi face şi lui un portret în care detaliile pun în lumină poziţia socială, trăsăturile fizice şi morale: un om de vreo cincizeci de ani, “oarecum voluminos, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor”; scriitorul remarcă “fineţea pielii” şi tăietura “englezească” a mustăţii cărunte, deci un om subţire; un lanţ greu de aur îi atârnă la vestă, hainele sunt din stofă fină; emană un parfum discret asociat cu o nuanţă de tabac; are o politeţe şi maniere ce dezvăluie creşterea lui aleasă. Pascalopol vorbeşte despre sine lui Felix, în intimitatea conacului său de la moşie, aranjat în stil românesc. Felix află că Pascalopol făcuse studii în Germania, apoi la Paris, călătorise prin mai toată Europa, fusese căsătorit; află că-i place să cânte la flaut, că e o fire boemă. Pascalopol se consideră un “ratat” şi vrea ca aspiraţiile lui artistice să le realizeze în Otilia. Ea îl consideră un bărbat “chic”, un om de “mare caracter”, care a fost foarte bun cu ea. Fata e cuprinsă de o caldă înduioşare pentru că Pascalopol e “singur, săracul!”, nu are pe nimeni. El vine în casa lui Costache, aşa cum el însuşi mărturiseşte, ca să aibă sentimentul de familie. Oarecum blazat, prin nobleţea sufletească, prin discreta poezie a sentimentelor personajul a fost asociat eroilor lui Turgheniev. Chipul adolescentin al Otiliei este şi el descris în mod expres de scriitor, din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său, aşa cum o observă tânărul: un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. Apoi privirea coboară asupra vestimentaţiei, care sugerează supleţea, delicateţea, firea deschisă a fetei, o apariţie romantică tulburătoare. Prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera lugubră, apăsătoare a casei. Ea răspândeşte în jur graţie, inteligenţă, delicateţe, tumult de pasiuni când cânta la pian, “părea că ştie multe şi intimida pe bărbaţi”, încât “Moş Costache, Pascalopol, Stănică, Felix însuşi n-ar fi îndrăznit să contrarieze pe Otilia”. Amestec de copilărie şi adolescenţă, cu instinct feminin sigur, naivă, ea are efecte tonice tulburătoare asupra lui Pascalopol, faţă de care se manifestă cu gesturi materne (îi potriveşte cu grijă acul din cravată), sau sărind de pe scaunul lui moş Costache pe cel al lui Pascalopol; ea este feminitatea surprinsă în procesul ei de formare, remarcabil redată de scriitor. În conturarea Otiliei, cel mai complex personaj a romanului, scriitorul foloseşte tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice. Ea se reflectă diferit în cei din jurul său: moş Costache “o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână”; pentru Pascalopol este “o mare ştrengăriţă”, “cu un temperament de artistă”, “o rândunică, închisă în colivie, moare”; “o fiinţă gingaşă care merită ocrotirea”, “o floare rară”, “o fată mândră şi independentă”. Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni “fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”. Ea însăşi se analizează cu luciditate: “Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!…”. Şi faţă de Felix are griji materne, dorind ca acesta să-şi facă o carieră strălucită. Otilia îşi defineşte sentimentele faţă de Felix: “şi eu te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate şi ca iubită”. Călătoria la Paris, împreună cu Pascalopol, o maturizează; devine mai sigură, mai conştientă de ea însăşi, schimbare pe care Felix o percepe. Criza adolescenţei, criza erotică în drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisă prin acumulări succesive. El parcurge drumul de la simpla atracţie până la acuitatea trăirii sentimentului iubirii caste: simte nevoia imperioasă a prezenţei fetei; are insomnii, simţurile toate tresaltă acut. Neputând sta cu Otilia, şedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei îi reconstituia mişcările. Se simţea mai aproape de Otilia, aici în odaie, decât lângă ea însăşi. Familiaritatea cu Pascalopol, prezenţa permanentă a acestuia îl indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid stările psihice şi fizice prin care trece Felix, ale primei experienţe erotice, ale iubirii dintâi, adolescentine: nelinişte şi incertitudine, adoraţie şi deznădejde, gelozie şi fericire. Chinurile prin care trece când Otilia nu-i răspunde la scrisoare sunt relevatoare. Îndrăgostit, visător şi reflexiv, simţea nevoia prezenţei ei feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de timpuriu). Tăcerea Otiliei îi umple sufletul de multiple stări: mânie, gelozie, face fel de fel de ipoteze, îl cuprinde o frenezie nebună “de a merge pe jos, în frig”, până la Băneasa; fericire şi nesiguranţă se zbat în sufletul său tânăr şi pur. Experienţa erotică împlinită fiziologic, prin cunoaşterea Georgetei, îl maturizează pe Felix, privind altfel acum imaginea Otiliei şi comportamentul ei. Chipul ei rămâne însă, pentru totdeauna, învăluit în mister, o imagine derutantă, de vis. Titlul romanului şi finalul său exprimă esenţa dilematică a feminităţii, natura contradictorie a sufletului omenesc. Elementele romantice se adaugă tehnicii balzaciene: personajele sunt grupate antitetic (Felix şi Otilia se opun, prin puritatea lor morală, ariviştilor şi meschinilor din jurul lor; generozitatea lui Pascalopol se opune avariţiei lui Costache ş.a.m.d.); analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate degajată amintesc de paginile romantice ale lui Stendhal. Descrierea naturii, proiectarea grandioasă a Bărăganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor în descrierea câmpiei, reflectate în conştiinţa lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantică. Imensitatea câmpiei, “plată şi întinsă”, fără nici o margine, puţul cu cumpănă, un cal ce “părea gigantic”, iar copilul care-l mâna părea un “ciclop”, totul lăsa impresia de ieşire din civilizaţie şi din timp. Felix are intuiţia “pustietăţii scitice”. Totul era “rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate”. Scriitorul ilustrează plăcerea grandiosului, o sensibilitate acută la “sugestiile de infinit şi spaţiu aistoric”, prin care se apropie de Eminescu şi Sadoveanu. Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente ale romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice (alienarea, senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor eredităţii (Titi), toate intră în sfera modernului. Finalul romanului se încheie simetric, cu imaginea de la început: casa lui Costache Giurgiuveanu, şi mai dezolantă, iar Felix reînvie în memorie cuvintele acestuia: “Aici nu stă nimeni” - ce sună dezolant şi lugubru. “Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii române, o creaţie originală, sinteză a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice şi moderne.

“Enigma Otiliei” de G.Călinescu Rezumat Felix Sima,un tânăr de 18 ani,vine în Bucureşti la unchiul său Costache Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea de medicină.Ajuns la adresa indicată Otilia,pupila bătranului,îl invită în casă unde cunoşte membrii familiei: matuşa Aglae,unchiul Simion şi copiii acestora Titi.,Aurica ,Olimpia, ginerele Stanică Raţiu precum şi prietenul de familie Leonida Pascalopol. A doua zi Otilia îi arată locuinţa, el remarcă felul jucăuş al fetei şi este surprins cand gaseşte o scrisoare adresată acesteia, pe numele Otilia Marculescu.Fata este ravnită de Leonida Pascalopol şi invidiată de toţi membrii familiei Tulea. Felix, curios de enigma numelui Mărculescu descoperă soarta Otiliei care nu este cu mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică şi este crescută de tatăl său vitreg, moş Costache.Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei şi de atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia purtandu-i o stimă deosebită. Rugat de Aglae,Felix îl mediteaze pe Titi care a rămas corigent,şi in aceste imprejurari sora sa Aurica se ataseaza de tanar. El,însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră şi cu care petrece din ce în ce mai mult timp.Vede însă în Pascalopol un rival. La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei îşi face apariţia acasă împreună cu Stănică, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-şi recunoaste fiica şi refuză să-i dea o casă de locuit şi zestrea sa. Stănică, prin minciuni şi scrisori adresate domnului Pascalopol cum că se împuşcă, reuşeşte să strângă ceva bani de la toţi şi să-l înduplece pe Simion cu motivarea că mai are câteva luni de trăit,să-i dea zestrea Olimpiei. La invitatia lui Pascalopol,Felix si Otilia se duc la moşia acestuia,unde tinerii profita de timpul petrecut impreuna,iar după două săptămâni revin acasă. Între timp, fiul Olimpiei şi al lui Stănică, Aurel Raţiu, moare, iar tatăl înduioşat îi publică în ziar decesul amintind toate rudele, în speranţa de a obţine cât mai mult sprijin financiar. Stănică este interesat de averea lui moş Costache şi în acest scop îl aduce pe un oarecare doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă planul este Pascalopol, şi-l avertizeaza pe bătrân. Între Felix şi Otilia se clădeşte o relaţie de profundă prietenie şi ataşament. Felix îi mărturiseşte iubirea, iar Otilia pare şi ea înduioşată,însă priveşte totul în mod copilăresc.Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori.Ruşinat, Felix îşi pune pe hârtie toate sentimentele sale, trimitandu-i Otilei scrisoarea, însă ea nu-i dă nici un răspuns. Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, îşi dă seama de greşeala făcută faţă de Otilia. În casă discuţiile despre adopţia Otiliei de către moş Costache declanşează un nou val cu scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă fata îi cere lui moş Costache să nu întocmească formalitatile de adoptie si pleacă cu Pascalopol la moşie, spre surprinderea lui Felix, care rămâne dezamăgit.El se refugiază în braţele unei curtezane Georgeta. Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezeşte pasiuni nebănuite pentru poezie. Discuţiile avute cu acesta îi dezvăluie situaţia materială dificilă a studentului, dar şi spiritul practic al acestuia, care face injecţii şi consultă diferite persoane pentru a-şi întreţine fraţii şi surorile. Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeaşi masă pe Georgeta cu generalul, pe Stănică, Olimpia, Aglae, Titi, Felix şi moş Costache. Aglae pare foarte interesată de viitorul fiicei celor două gazele în speranţa că o va căsători cu Titi, în timp ce Felix se simte din ce în ce mai jignit de purtările Georgetei. La început, după o uşoară criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse să aiureze, însă văzând că situaţia devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică şi de Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în centrul atenţiei pentru Aglae care urmăreşte să-l însoare cât mai bine spre dezamăgirea Aurichii şi a Olimpiei. O nepoată a sa de 16 ani pe nume Lili îşi manifestă dorinţa de a se căsători, iar Stănică îl recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei sale şi oameni culţi. Felix visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate. Revăzându-se, cei doi povestesc îndelung,în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia şi de schimbarea acesteia. Moş Costache are planurile sale cu cei doi tineri începând să adune materiale de construcţii pentru o casă unde cei doi, Felix şi Otilia aveau să stea după moartea sa. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Lili spre supărarea lui Titi care este atras de fată şi nu înţelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima. Din cauza unei uşoare insolaţii şi a efortului, moş Costache are un atac, în urma căruia toată familia Tulea îşi petrece două zile în casa bătrânului ignorând boala acestuia. Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă linişte şi odihnă bolnavului. Moş Costache se însănătoşeşte şi îi alungă din casă pe toţi cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de 300000 lei, însă nu-i dă banii, încrezându-se în sănătatea sa. Moşierul deschide contul şi depune în el 100000 lei pe numele Otiliei. După infarct moş Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta contribuind şi Stănică care îi povestea tot felul de nenorociri. Consultă diferiţi doctori, urmează chiar un tratament chetuind bani pe medicamente şi invită şi preoţii să-i sfinţească casa. Vinde apoi anumite imobile şi aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult pentru că bătrânul îi descoperă interesul faţă de averea sa. Aurica se spovedeşte preotului Şuică, mărturisindu-i dorinţa de a se căsători cu un evreu şi anume cu Weissemann,iar Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili. Moş Costache ii dăruieşte lui Pascalopol 100000 lei pentru Otilia.Stănică, după indelungi cautari află locul unde sunt ascunşi banii şi-l jefuieşte.Moş Costache este surprins de atac şi în urma efortului moare. Stănică divorţează de Olimpia şi se căsătoreşte cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol si pleacă impreuna la Paris. Felix, cu ocazia războiului, devine doctor,apoi profesor universitar şi se căsătoreşte bine intrând în cercuri înalte. Se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol pe tren şi află că acesta a divorţat de Otilia, fiind acum căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioara Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moş Costache: „Aici nu stă nimeni”.

ION

“Ion” de Liviu Rebreanu Caracterizarea lui Ion În centrul romanului stă destinul personajului principal, Ion. În aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totală. În realitate Ion este un personaj complex cu lumini şi umbre, a cărui suflet are părţi greu de înţeles şi de explicat. Complexitatea personajului rezultă din sfâşierea dramatică sub impulsul unor solicitări simultane şi contrare: glasul pământului şi glasul iubirii. Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion trăieşte o dramă deplin motivată social şi psihologic. Încă de mic el îşi dă seama că trăieşte într-o lume în care pământul reprezintă totul: el condiţionează păziţia socială şi relaţia dintre oameni. În această lume oricât de înzestrat ar fi omul el nu este apreciat după calităţile sale, ci după holdele de pământ pe care le are. Pământul este deci garanţia unei vieţi îndestulate şi fericite. Aşadar nu este vorba în cazul lui Ion de o sete atavică de pământ, ci de o dorinţă fierbinte de a trăi altfel. Ion nu este un posedat al posesivunii, ci un om, care doreşte să-şi schimbe viaţa într-o lume, care nu-i oferă prea multe şanse. Astfel la început el îşi lucrează cu hărnicie şi îndârjire pământul puţin şi neroditor. Munca sa este însă fără rezultat; Ion se simte umilit de ceilalţi. Cearta cu Vasile Baciu, bătaia cu George, mustrările preotului, reproşurile mamei, că trage la sărăcie amplifică zbuciumul personajului. Pentru Ion pământul înseamnă mai mult decât stăpânirea unui teren întins, înseamnă demnitate, înseamnă dorinţa de a intra în rând cu oamenii. Singura soluţie de a ajunge la pământ oferită de lumea în care trăieşte este căsătoria cu o fată bogată. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion se decide să o seducă pe Ana. Setea de pământ întâlneşte în sufletul lui Ion o rezistenţă puternică pentru că Ion nu se hotăreşte uşor să o ia pe Ana de nevastă. Neputinţa de a-şi schimba viaţa îl determină să aleagă această soluţie. Defapt în vremea respectivă mulţi tineri săraci se însurau pentru avere cu fete bogate. Romancierul insistă asupra setei de pământ a personajului; aceasta manifestă faţă de pământ un fel de adoraţie pătimaşă: Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, groasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcorea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli încet în palme. În faţa holdelor de pământ Ion se simte copleşit; are sentimentul nimiciniei: Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-i. Se simţi mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place. Suspină prelung, umilit şi înfricoşat în faţa uriaşului: Cât pământ, Doamne! Setea de pământ l-a stăpânit pe Ion încă din copilărie: Totuşi în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpâneşte decât două-trei crâmpeie, pe când toată fiinţa lui arde de dorul de-a avea pământ mult, mult, cât mai mult … Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: „trebuie să aibă pământ mult, trebuie !” De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă. Din momentul în care Ion se hotăreşte să o ia pe Ana, el dovedeşte o viclenie şi o tenacitate calculată. Asistăm la o adevărată înscenare erotică: joacă la horă, o cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce şi o părăseşte. Dacă până la un punct el poate fi înţeles în zbaterea sa pentru pământ, tratamentul inuman faţă de Ana este aproape inexplicabil. Lăcomia nemăsurată a personajului reiese din certurile cu Vasile Baciu căruia îi ia tot pământul. După ce obţine pământurile, Ion se schimbă. El dobândeşte conştiinţa noii sale poziţii în lumea satului în ochi avea o lumină mândră, de biruitor, era plin de sine însuşi, pe uliţă umbla cu paşi mari şi cu genunchii îndoiţi, vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi avere. O scenă semnificativă este aceea când Ion, ameţit de fericire se apleacă şi-şi sărută pământul: Acuma, stăpân al tuturor pamânturilor, râvnea sa le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase. … Dragostea lui avea nevoie de inima moşiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare… Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pamântul se închina în faţa lui, tot pământul… Şi tot era al lui, numai al lui acuma… Se opri în mijlocul delniţei. Lutul negru, lipicios îi ţintuia picioarele, îngreunându-le, atrăgându-l ca braţele unei iubite pătimaşe. Îi râdeau ochii, iar faţa toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţiseze huma, să o crâmpotească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor… Se ridică deodată ruşinat si se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită. Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neâncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgaună de frica uliului. Stăpânirea pământului îi dă lui Ion senimentul puterii: Se vedea acum mare şi puternic ca un urias din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri ale unui duşman doborât. Si pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui… După căsătorie trăsăturile îşi pierd treptat omenescul. În epoca respectivă şi alţi tineri s-au căsătorit cu fete bogate fără să iubească dar s-au resemnat şi şi-au cinstit familiile (Vasile Baciu). Abia după nuntă Ion îşi dă seama că odată cu pogoanele de pământ primeşte şi urăţica satului. El manifestă faţă de Ana o cruzime şi o brutalitate greu de înţeles. Atitudinea sa inumană, certurile, bătăile, vorbele grele, determină siniciderea Anei. Moartea Anei îl surprinde, dar nu îl schimbă. Groaza declanşată de moartea Anei ţine doar o clipă pentru că gândul lui Ion se îndreaptă îmediat la copil, ca singurul moştenitor al averii socrului său. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresoinează prea mult, decât în măsură în care pământurile lui Vasile Baciu depindeau de aceştia. Treptat Ion îşi dă seama că fericirea nu stă în pogoanele de pământ şi în sufletul său se simte din nou glasul iubirii pentru Florica. În finalul romanului Ion moare ucis de Geroge, deci printr-o moarte violentă care-i apare ca o pedeapsă pentru că a vrut prea mult, pentru că nu s-a ştiut opri la timp.

“Ion” de Liviu Rebreanu Comentariu literar Adevărata măsură a forţei creatoare a lui Liviu Rebreanu o atestă, aşadar, romanele lui. Primul în timp este Ion, apărut în 1920, an care rămâne, datorită acestei împrejurări, o dată de primă însemnătate în istoria prozei româneşti. Înainte de Ion, romanul românesc înregistrase câteva momente însemnate, datorită lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi, lui Slavici cu Mara, lui Duiliu Zamfirescu cu Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, iar dintre scriitorii generaţiei lui Rebreanu se manifestaseră cu succes în roman Agârbiceanu prin Arhanghelii şi Sadoveanu prin Neamul Şoimăreştilor. Dintre toţi aceştia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufletească, prin anume laturi ale formaţiei, inclusiv mediul prim de viaţă, prin felul de a privi în existenţă şi modalitatea preferată de expresie artistică este Ioan Slavici. Acesta zugrăvise în nuvelele şi romanele lui aspecte sociale semnificative din viaţa satului transilvănean, precum şi figuri omeneşti viguroase turmentate de pasiuni violente, însetate de avere, păstrând în genere faţă de ele o atitudine neutră, lăsându-le să se mişte liber în ficţiunea literară. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzător prin aria observaţiei sociale şi mai profund prin forţa de scrutare a sufletului omenesc, cu simţ clasic al compoziţiei şi obiectivitate a relatării, purificat deplin de tendinţe moralizatoare, se vor regăsi în romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinităţi structurale, nu a relaţiei de influenţă. Cât despre modelele lui, acelea de la care a plecat şi a căror înrâurire se poate identifica, ele sunt în primul rând marii romancieri străini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola. Dar, spre a înţelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurtă revenire la starea prozei noastre epice de inspiraţie rurală în momentul apariţiei lui. În această privinţă, atât semănătorismul, cât şi poporanismul, cu diferenţele de rigoare existente între ele, dar înrudite în chip substanţial, proiectau asupra ţărănimii o viziune lipsită de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite să stârnească milă şi să aducă, pe calea reformelor, un spor de dreptate socială, în cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente în amândouă curentele, făceau ca substanţa însăşi a naraţiunii ca modalitate epică să fie invadată de lirism, de aşa natură încât un cercetător ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevărată criză a artei româneşti de a povesti în deceniul 1910-1920. Într-o asemenea situaţie, a apărut romanul Ion. Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi. Procesul creator a fost îndelungat şi esenţa lui constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăite, distanţate între ele prin ani şi fără legătură cauzală de la una la alta. Evident, lecturile scriitorului şi-au revărsat şi ele seva lor de semnificaţie în fluxul sufletesc stârnit de cele trei experienţe de viaţă. Prima dintre experienţe reiese dintr-o mărturisire a lui Liviu Rebreanu: “Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am văzut un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea…Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică…”. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fără a i se atribui atunci o semnificaţie precisă. Adevărul relatării lui Rebreanu nu se poate pune la îndoială, dar trebuie arătat că un gest asemănător cu cel observat de el înfăptuieşte şi eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola. Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa Livia şi formează substanţa nuvelei Ruşinea. Este vorba de păţania unei fete bogate de la ţară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac şi supusă, din această cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident, aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion, constituind esenţa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana şi tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte. A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la ţară, Ion al Glanetaşului, isteţ şi vrednic, împovărat de greutăţi şi deznădăjduit, pentru faptul că nu avea pământ. Calea sintezei între aceste trei momente de viaţă, atestă în continuare Rebreanu, a fost atribuirea către Ion al Glanetaşului, cu motivările sociale si sufleteşti necesare şi a faptelor aparţinând, în realitatea trăită, autorilor celorlalte două momente. Trebuie însă subliniat că, potrivit dramatismului structural al conştiinţei scriitorului, sinteza astfel realizată nu a anulat asperităţile şi contradicţiile specifice fiecărui moment, ci numai a obţinut, prin polarizarea lor cu măiestrie, un echilibru temporal între ele. Minat de condiţia lui intimă, acest echilibru se va disloca repede, aducând odată cu dislocarea, sfârşitul organic al capodoperei. Procesul de elaborare al romanului, trecând prin fazele manuscrise Zestrea (titlul iniţial al romanului) şi Ruşinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost îndelungat şi trudnic. Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu şi-a dus năzuinţa la capăt: “Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţ1 dărâmat1 de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă, unde se sfârşise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate în tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…”. Subiectul romanului. Romanul, împărţit în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, ne transpune în lumea satului ardelean de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Avem în faţă o frescă vastă, cuprinzând, pe lângă viaţa ţărănimii, şi pe cea a intelectualităţii satelor, cu unele reflexe din pulsaţia naţională a Transilvaniei. Firul principal al acţiunii se ţese în jurul eroului scrierii, flăcăul chipeş, voinic, inteligent şi vrednic, dar sărac, Ion al Glanetaşului, care, din setea de a se îmbogăţi, îşi sacrifică iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, însă săracă, asemenea lui, şi se căsătoreşte cu Ana, fată urâţică şi prizărită, fiica unui bogătaş al satului, Vasile Baciu, care a consimţit să i-o dea de soţie, numai după ce a aflat că Ion o sedusese şi că, în consecinţă, gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc, cel mai bogat flăcău din sat, nu se mai poate împlini. Aceasta este acţiunea primului volum. În continuare, romanul urmăreşte, pe firul principal al dezvoltării lui, tribulaţiile lui Ion, care, după căsătoria cu Ana, dobândeşte, în sfârşit, pământul visat, are şi un copil, dar noi complicaţii I se precipită în cale, căci Ana, complet nefericită, se spânzură, odrasla plăpândă îi moare, el însuşi revenit spre Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta într-o noapte în faţa casei şi omorât cu sapa. George merge la închisoare, pământurile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii, iar viaţa satului Pripas, agitată mai intens pentru o clipă, îşi reia cursul tihnit. Astfel se termină volumul al doilea şi, o dată cu el, romanul. Personajele romanului. Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetaşului, care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic realizate personaje ale întregii noastre literaturi. Ion e un flăcău voinic, deştept, energic care suferă de sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă. Atitudinea lui Ion e destul de comună, deşi procedeul său e mai original, fără să fie inedit. Violenţa lui e forma pe care o ia, în condiţiile date, o energie exasperată de a nu se fi putut exprima altfel, într-o societate în care totul îl condamnă pe Ion la supunere, la acceptare, adică la mizerie. Pentru Ion, pământul înseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion, acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi preocuparea cea mare e cum să-l obţină. Critica s-a ocupat adesea de Ion, încercând să străbată în intimitatea sufletului său, spre a-i surprinde cu exactitate esenţa. Principalele păreri sunt contradictorii, dovadă cât de complex este personajul sub masca simplităţii aparente. Astfel, pentru Călinescu, Ion este o fire instinctivă, călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot în nici un fel umaniza: “În planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, ia luat averea, a împins-o la spânzurare şi a rămas în cele din urmă cu pământul. Conţinutul lui a fost epuizat şi isprăvile sentimentale îl scot din sfera instinctelor oarbe, şi îl duc în lumea conştiinţei, banalizându-l{“. Pentru Lovinescu, din contră, Ion are “o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales o voinţă imensă”. Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu îl consideră “o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa de nivelare a naturalismului”. Amândouă aceste caracterizări, deşi contradictorii, sunt acoperite cu stricteţe de comportarea eroului care, fiinţă robustă, împlântat în viaţă cu răd1cini puternice, îşi are unitatea morală a lui tocmai în principiul contradicţiei. Fiul Glanetaşului era în adevăr un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu părinţii, doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, dar tot el are, faţă de cei amintiţi şi faţă de alţii, gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect şi omenie, ilustrată peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea şi în special cu Titu, precum şi o isteţime naturală, care, după împrejurări, se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi şi alte trăsături sufleteşti, toate însă sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestăvilit de a trăi cu intensitate viaţa. Rebreanu înfăţişează drumul de viaţă tenebros al eroului său, până când patima îl duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el îşi revarsă firea în gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sărutul gliei. Sărutarea lui Ion este un act de luare în posesiune a pământului, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă. Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, soţia lui Ion, a fost privită, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o făptură firavă, modestă, blândă, a cărei personalitate a fost anihilată de brutalitatea cu care au tratat-o atât tatăl cât şi bărbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedează şi cu alţi eroi, îi întregeşte portretul, prezentându-ne pe scurt drama ei de orfană de mamă, crescută chinuit de tatăl său, Vasile Baciu, om bogat, dar beţiv şi zgârcit. Ea se îndreaptă cu naivitate şi slăbiciune explicabilă către Ion, pe care îl iubeşte deznădăjduită. Scriitorul o învăluie cu o discretă simpatie, simbolizând prin ea o bună parte din destinul nefericit al femeii de la ţară în regimul de atunci. În acelaşi mod pot fi urmărite toate figurile aduse de Rebreanu în acţiunea romanului: Glanetaşu, Zenobia, George Bulbuc, tatăl său Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugrăvit viu, le-a înzestrat cu atribute proprii. Scriitorul a înfăţişat realist stratificarea socială a satului. Drama însăşi a lui Ion şi a soţiei sale, Ana, îşi are motivare în problematica generată de această stratificare. Diferenţierea ţărănimii după starea materială este observată cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal în definirea eroilor şi a situaţiilor. Capitolul prim oferă, în această privinţă, scene din cele mai caracteristice. Raporturile dintre ţărănimea şi intelectualitatea satului sunt dominate de aceeaşi netă conştiinţă a deosebirii de stare socială. Preotul Belciug, familia învăţătorului Herdelea, notarul privesc spre ţărănime cu o atitudine distantă, caracterizată prin politeţe rece şi zâmbet protector. Ei nu admit să fie trecută bariera care îi desparte de truditorii gliei; aceştia la rându-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenţă prevenitoare, de diferite grade însă, întrucât bogătaşii de felul lui Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor sunt mai îndrăzneţi. Preocupările burgheziei săteşti sunt în general mărunte. În ciuda superiorităţii, pe care o etalează faţă de ţărani, domnii satului se zbat în nevoi, sunt asaltaţi de greutăţi cărora, în situaţia specifică a Transilvaniei de atunci, abia le pot face faţă, mai ales când au şi familie numeroasă cum este cazul învăţătorului Herdelea. Acesta îşi menţine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinţă, este obligat la continui compromisuri şi concesii morale, în peregrinările lui prin diferite sate, pe unde, după bunul lor plac, îl poartă autorităţile. Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu după acelaşi procedeu al împletirii schiţei biografice, cu observarea comportării eroului în momente semnificative de viaţă, raportate constant la condiţionarea lor socială. Belciug are o situaţie materială mai bună decât Herdelea, el nu este împovărat de greutăţi familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumită austeritate temperamentală, vizibilă şi în înfăţişarea lui fizică, şi cu rigorismul profesiei, determină din parte-I un spor de principalitate în raport cu oamenii şi cu autorităţile. De aici prestigiul lui mai mare în faţa satului. Scriitorul surprinde în roman şi principalele aspecte generate de lupta naţională a românilor transilvăneni în acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezerţiunii trădătoare alături de oficialităţile austro-ungare, reprezentată prin solgăbirăul Chiţu; cea a luptei naţionale în cadrul legalităţii, recomandată şi practicată de avocatul Victor Grofşoru; în sfârşit atitudinea dârză, neînduplecată, împinsă până la iredentism, caracteristică profesorului Spătaru. Toate acestea sunt arătate cu limpezime când scriitorul urmăreşte lupta dintre avocatul Victor Grofşorul şi bancherul şvab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc în parlament rămas vacant prin moartea deputatului român Ion Ciocan. Tradus în numeroase limbi, romanul a stârnit entuziasm. O dovadă a faptului este trecerea lui de către U.N.E.S.C.O. printre marile opere ale contemporaneităţii. Romanul Ion, apărut în 1920, în editura Viaţa românească, este format din două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Fiecare volum este împărţit în mai multe capitole – primul în şase, ultimul în şapte. George Călinescu afirma că: “Ion e opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadenţate în stilul marilor epopei”. “Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta ţărănească şi nunta învăţătorească, naşterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului Dumitru Moarcăş, spânzurarea cârciumarului şi a Anei, sunt momente din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”.

MOROMEȚII

Ilie Moromete -caracterizare- Unul dintre cele mai fascinante personaje din literature noastra .Obiect al unei bogate literaturi critice ,destinul lui Ilie Moromete ilustreaza o “tema fundamentale”,care l-a preocupat indelung pe prozator :disparitia clasei taranesti.A interpreta evolutia sa din perspective “caracterului universal al experientei taranesti “ inseamna al situa intr-o tesatura mai complicate de determinari ;categoric mai relevanta decat interpretarea pur factoriala . Caracter puteric ,natura complexa ,inteligenta iesita din comun ,Ilie Moromete (al carui prototip este Tudor Calausu ,tatal autorului )”simbolizeaza lumea taraneasca in valorile ei durabile”.Comentatorii romanului au remarcat spiritual independent al personajului ,ironia ,darul de a descoperi dimensiunile inedited ale lucrurilor .Exista o lume in care personajul se lupta cu alde Tudor Balosu ,Jupuitul sau Aristide ca sa isi achite datoriile ,sa-si pastreza independenta materiala ,dar si o alta lume ,nevazuta ,la care foarte putini au acces ,in care darul sau de povestitor ,calmul,perspicacitatea ,omenia ,il situeaza in centrul tuturor .Timpul interior ,masura unei ecuatii alcatuite cu migala de Ilie Moromete ,trebuie sa ramana multa vreme sursa de bucurii profunde ,de aceea desfasoara un intreg arsenal de subtilitati si eschive (uneori de un effect sarcastic necrutator ),ca presiunea evenimentelor sa nu-l tulbure .Contemplarea lumii,acceptarea ei ,”lupta pentru apararea vechilro bucurii “,aveau sa sfarseaca in momentul producerii unor lovituri imprevizibile.Pana atunci descoperirea unui cod existential care exedia intr-un plan second fapte posibil dominant ,ca sa raman seninatatea si ,prin ea , puterea .Trama epica se axeaza ,asadar,pe episoade semnificative din eforturile pentru achitarea foncierei ,pregatirea viitorului celor trei fii si a celor doua fiice ,gasirea unei solutii pentru trimiterea lui Nicolae la scoala .Pastrarea neatinsa a lotului de pamant primit dupa razboi inseamna libertate ,independenta de actiune,o conditie a vechilor “bucurii”:discutii prelungite in poiana fierariei lui Iocan ,ceasurile de visare ciudata de pe stanoaga podisei ,drumurile incarcate de mari sperante la munte ,senzatia ca lumea-I nu poate determina in nici un fel reactiile ,discutiile cu oamenii inteligenti cum era Cocosila .Atacurile decisive vor veni din interiorul familiei (fuga lui Achim ,Nica ,Paraschiv cu caii si oile ,neintelegerile cu Catrina ,convingerea ca trebuie sa il trimita pe Niculaie la scoala) si il inconjoara treptat cu immense teritorii ale singuratatii ,il izoleaza,fiindca jocul lui este de neinteles .Catrina nu-I intelege suceala ,calmul(“Esti mort dupa sedere si tutun”),Guica il crede un spoliator ,iar la instigarea ei ,cei trei baieti din prima casatorie ,un tata nedrept .Darurile firii sale deosebite gasesc apreciere in ochi prietenilor din fieraria lui Iocan,cu care discuta politica,dar si ai primarului Aristide ,de la care este nevoit sa se imprumute cu bani.Bucuria libertatii interioare ,a spiritului insetat de contemplare ,nu trebuie atinsa de indivizi ca Jupuitul(cel cu foncierea),Aristide sau Tudor Balosu ,ci sa se reverse in spiritele celor ca Dumitru lui Nae sau Cocosila ,Tugurlan .Fata de primii ,o permanenta circumspectie ,pentru a evita capcanele ,ca sa biruie inteligenta in fata asaltului prostiei si patimii posesiunii,un joc complicat pana la epuizarea “victimei “ in panza nuantelor,a finetilro psihologice(celebre scene cu foncierea,Tudor Balosu,cu seful de post).Cand insa un nevoias ca Tugulan ii cere un imprumut ,subtilitatile sunt lasate la o parte pentru a nu-l jigni. Ilie Moromete exercita asupra celor din jur fascinatie ,marturisita ,o terapeutica de tip aparte ,prin magia cuvantului .Intors dintr-o calatorie la munte ,unde fusese sa vanda porumb ,povesteste ,cu inflexiuni neobisnuite si o regizare neasteptata a efectelor,ce s-a intamplat.Nu castigul il urmarea,ci altceva ,un lucru neinteles de cei trei fii care “au inceput sa murmure ca a omorat caii si caruta de pomana ,si ca si-a batut joc de munca lor “.Si cu acest prilej exista un limbaj aparte ,un meta limbaj in care evenimentele propiei existente iau alte dimensiuni .Interesanta asadar ,opinia lui Eugen Simion,care vede in Ilie Moromete “un narrator simbolic” .”Naratorul simbolic” nu este altceva decat naratorul mitic.al carui ceremonie creeazao iluzie initiaticaa intamplarilor initiatica a intamplarilor exemplare ,care nu vin de oriunde si trec spre oriunde ,ci ordoneaza lumea,ii dau coerenta ,o fac accesibila.Strategia oralitatii ,de alt tip decat la Creanga sau Sadoveanu ,accentueaza subtextul presuasiunii . Cuvintele fac lumina in cele mai incurcate ganduri :”avea uneori obiceiul –semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai intortocheate ganduri pot capata glas-de a se retrage pe undeva prin gradina sau prin spatele casei si de a vorbi singur”.Cand l-a intrebat cineve de ce vorbeste singur ,a raspuns ca “asta e din pricina ca n-are cu cine discuta ,cu sensul ca nimeni nu mrita sa-I asculte gandurile”. Moromete incearca sa plaseze schimbarile din viata satului in “schimbarea vesnica a lumii “ de parca nu iese ceva .

Morometii Marin Preda Debutul extraordinar al lui Marin Preda ("Intalnirea din pamanturi" -1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost intampinat favorabil si nici mai tarziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvantul "capodopera" si de aici inainte toate scrierile prozatorului au avut de infruntat comparatia cu acest model. Cand in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este in unele aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare. La acset punct si spiritele criticecare s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza romaneasca. Intaiul volum este in intregime concentrat asupra unui singur personaj, intrega desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gandesasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul este intins, viata nu-i tukburata de intamplari care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta. Ritmul epic se schimba in volumul al II-lea. Existenta sociala este aici mai concentrata, oamenii apar invadati de intamplari, satul asezat pe tipare arhaice, intra intr-un proces rapid de destramare. Proza care nareaza toate acestea este cu necesitate mai crispata, pagina mai densa, sub puterea faptelor dinafara personajele apar micsorate, gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima faza. Moromete, care ramane si aici un simbol, se retrage de pe "podisca" in locuri mai obscure, sfera lui de observatie se micsoreaza, bucuria interiara incepe sa fie conditionata de elemente pe care nu le mai poate stapani. Stilul epic se adapteaza acestor schimbari de perspectiva. Naratiunea se complica, numarul focarelor epice creste. sub presiunea numeroaselor paranteze fraza isi pierde din fluenta, devine aspra si demonstrativa. O anumita crispare a propozitiilor, provenita din elaborarea lor indelungata, arata si o instrainare a prozatorului fata de subiectul naratiunii. Din romanul unui destin, "Morometii" devine romanul unei colectivitati (satul) si a unei civilizatii sanctionate de istorie. Judecat in ansamblu "Morometii" e un mare roman prin originalitate, intai, a tipologiei, si profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi, cata deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul lui. Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck, Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale existentei. Independent de aceste probleme de sociologie a personajelor, "Morometii" reprezinta si o mare 'descoperire' literara. Eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamana cu nici unul din personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator, semnificant, in intamplarile cele mai simple el descopera ceva deosebit, o nota inveselitoare, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde. "Tatal -noteaza autorul- avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scapau, pe care nu le vedeau." "Ciudatul dar" tine pe Moromete si pe prietnii sai la suprafata vietii sociale, straini de patimi degradante, neinrobiti de marele mecanism al istoriei. Acesta continua totusi sa se manifeste, si "Morometii" este in mare masura romanul istoric care incercuieste viclean individul si-i conditioneaza viata interioara. Ce se vede intai in "Morometii" este studiul ac. vel., concentrate pe un spatiu restrans de viata. Actiunea se petrece de la inceputul verii pana in toamna in Silistea-Gumesti, sat din campia Dunarii. Reluat si in alte carti ("Marele singuratic", "Delirul") satul devine un fel de 'imago-mundi', centrul de observatie al lumii, si, prin profunzimea naratiunii, centrul de sprijin al Universului. Satul se concentreaza in "Morometii" (I) la viata unei familii si, numai prin atingere, la viata unei colectivitati mai largi. Insa, sonda fixata pe un spatiu restrans, intra adanc in strafundurile unei spiritualitati vechi. Din inregistrarea vietii de familie, in fazele ei tipice, iese la iveala un 'cod' al existentei taranesti. Nimic extraordinar nu se petrece la acest prim nivel in roman. Un taran se intoarce de la camp si, inconjurat de intreaga familie, ia masa asezat pe prag, deasupra tuturor, prim indiciu de autoritate intr-o lume in care tiparele arhaice au supravietuit. Ilie Moromete stapaneste absolut peste o familie formata di doua randuri de copii invrajbiti intre ei pamantului. Descrierea mesei este inceata si ritualul ei dezvaluie valorile adevarate din sanul familiei. Copiii din prima casatorie (Paraschiv, Nita si Achim) nu se inteleg cu ceilalti si tatal, pentru a pastra unitatea familiei este dur si justitiar. Din primele 20 de pagini luam cunostinta de toate problemele familiei: existenta celor doua loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, disensiunile dintre fratii vitregi, proiectul de fuga la Bucuresti al lui Paraschiv, Achim si Nila, bigotismul mamei (Catrina), primejdia "foncierii" si a datoriei la banca, dorinta baiatului cel mic, Niculaie de a merge la scoala si ostilitatea celorlalti copii fata de aceasta idee, etc. "Morometii" are trei parti si toate incep cu o prezentare de ansamblu, aici 'masa', in partea a doua 'prispa', in fine 'secerisul'. Indivizii se diferentiaza prin mici detalii de comportament. Nila are o frunte "lata si groasa" si ori de cate ori acest personaj greoi, ezitant apare in carte, fruntea incordata, marcand chinul unei gandiri incete, nu va lipsi din notatiile prozatorului. Paraschiv are un ras ciudat ("parca ar fi parait ceva") si semnul lui de fizionomie distinctiv este satisfactia rea, vulgara, explicata de impletirea buzelor lungi ("intinzandu-si cu placere buzele lui impletite"). Insa modificarile vietii interioare in "Morometii" este marcata mai ales de "glasuri". Glasul arata umoarea, caracterul si pozitia individului in ierarhia sociala. Catrina, supusa barbatului, tematoare de copiii vitregi, are un glas "indepartat si imbulzit de ganduri". Tatal, atotstiutor, are mai multe "glasuri", cand "puternic si amenintator, facandu-i pe toti sa tresara de teama", cand un glas schimbat si necunoscut, fals si ironic. Victor Balosu, voiajorul, are un glas "spalat", Tugurlan un glas "neprietenos si strain", Guica -spioana satului- are un glas inecat de curiozitate si placere. Cuvantul exprima o relatie, glasul marcheaza natura ecestei relatii. Marin Preda da astfel de indicatii fine de regie si personajele sale isi tradeaza viata interioara prin varietatea fonica. Vatica Botogina ia in gospodarie locul tatalui, plecat la sanatoriu. Copil inca, el isi ia rolul in serios, si cel dintai semn de autoritate este glasul "aspru si neinduplecat" cu care isi striga sora. Intamplarile prin care trece Ilie Moromete sunt urmate de o subtila dialectica a glasurilor, cu subtirimi si grosimi care traduc metamorfozele psihice. Tema centrala in Morometii ar fi, din acest punct de vedere, libertatea morala in lupta cu fatalitatile istorice. Ea este anuntata de prozator intr-o forma liniara, programatica, "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari." Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul este viclean, rabdarea nu este decat o forma de acumulare pentru o noua criza. La sfarsit, cand drama este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: "Timpul nu mai avea rabdare". Este una dintre multele 'imagini ale simetriei' in literatura lui Marin Preda. Aceasta vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Imaginea lui Ilie Moromete stand pe stanoaga podistei si fumand nepasator ("din mana lui fumul tigarii se ridica drept in sus, fara graba si fara scop") vine sa intareasca idee timpului incremenit si prietenos. Omul linistit si ironic, sta totusi pe un vulcan, in familia peste care pastoreste cu autoritate absoluta se pregateste un complot. Copiii cei mari sunt lacomi de castig si cearta pe tatal lor ca isi pierde timpul stand de vorba cu prietenii sai in loc sa mearga la munte sa speculeze graul. Lui Ilie nu-i place negustoria iar banii ii pricinuiesc o furie neputincioasa. Dispretul lui fata de Balosu vine de aici. Pamantul este facut sa dea produse, iar produsele sa hraneasca membrii familiei si sa acoperecheltuielile casei, atat. Paraschiv, Nila si Achim au o pofta nemasurata de castig si prima lor forma de razvratire fata de autoritatea tatalui este nemultumirea fata de imobilitatea lui sociala. Ei murmura si-l vorbesc de rau in sat ca a dat porumbul ieftin, si ca, in genere, "el nu face nimic", "sta toata ziua". "A face ceva" este a face bani. Tinerii Moromete au simtul acumularii burgheze, iar modelul lor e Tudor Balosu, semnul noilor relatii capitaliste in economia satului. Moromete are o conceptie patriarhala si, voind sa-si lecuiasca fii de boala castigului, ii lasa sa se duca de mai multe ori la munte. Insuccesul nu-i dezarmeaza, si stimulati de Guica, sora rea a tatalui, ei planuiesc sa fuga cu oile si caii la Bucuresti. Presat de "fonciire" si de banca, Moromete accepta sa-l lase pe Achim sa plece cu oile la Bucuresti pentru a castiga bani, insa banii nu vin si dupa oarecare vreme, taranul afla ca baietii lui vor sa-l jefuiasca si sa-l paraseasca. E momentul in care incepe declinul personal. Spargerea familiei duce la prabusirea lui morala si semnalul acestui proces este, ca si inainte, "glasul": "-Baietii mei! exclama Moromete cu un glas de parca n-ar fi stiut ca avea baieti". Schimbarea glasului anunta o modificare interioara profunda. Lumina pe care Moromete o descoperea in intamplarile si faptele vietii se stinge, linistea il paraseste, si fara liniste existenta nu mai este o incantare ci o povara. Incercarile celorlalti de a-l atrage in discutiile politice raman fara rezultat. De pe stanoaga podistei -locul vechi de observatie- Moromete vede un drum trist si niste tarani prapaditi care traiesc fara sa stie ca bucuria lor este inselatoare. Cand cineva ii da buna-ziua el nu raspunde. Momentul culminant al acestei crize se desfasoara la hotarul lotului de pamant. Drama nu este de ordin economic, ci moral. Durerea lui Moromete, vine intai, dintr-un simt inalt al paternitatii ranite. Nu faptul de as-i pierde o parte din lot il intuneca, ci ideea de as-i pierde fii si linistea care-l face sa priveasca existenta ca un "spectacol" superior. Gandul prabusirii unei ordini durabile este primit cu o tristete rece. Instrainarea de starea de inocenta in care traise ii pare mai rea decat moartea. Scena confruntarii finale este magistral construita. Stapanirea de sine este arma lui Moromete. Pana in ultima clipa el spera sa-si poata recapata fii porniti pe o cale gresita. Cand acestia, pierzandu-si rabdarea, se revolta pe fata impotriva tatalui, sparg lada si batjocoresc casa in care crescusera, batranul taran vorbeste cu glas bland si sfios, isi cearta nevasta, cere un foc baiatului cel mic, loveste obrazul fetei care vocifereaza si se roaga linistit si senin de fiii care nu vor sa-l mai asculte. Dupa aceasta pregatire inceata, izbucnirea este teribila: Moromete ridica parul si loveste fara crutare, glasul lui devenind un urlet: "-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive! Nenorocitule ce esti!" Corectiunea si discursul nu au nici un efect. Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau bani si covoarele si fug cu caii, amenintand cu o razbunare si mai mare. Moromete bate la poarta lui Tudor Balosu si vinde o parte din pamantul familiei. In ciuda loviturii naprasnice, Moromete ramane "indepartat si nepasator". Lovitura are efect in alt plan. Omul netulburat si ironic paraseste stanoaga podistei, nu mai raspunde la cuvintele de salut si nu mai poate fi auzit povestind nici una din acele intamplari care fermecau prietenii sai din Silistea-Gumesti. Fantezia lui se inchide. Omul creator este invins de omul social. Din Moromete nu mai ramane decat capul de huma facut in timpul unei adunari in poiana lui Tocan de din Vasilescu. Existenta dainuie in arta. Desi cea mai importanta, istoria Morometilor nu acopera toata suprafata romanului. Alte istorii vin sa coloreze viata unui sat de campie in care oamenii, traind sub amenintarea unui timp capricios, continua imperturbabil sa se nasca, sa treaca prin intamplari vesele si triste, si in cele din urma sa moara, lasand locul altora. Lupta pentru existenta, si aici crancena ca peste tot, nu desfigureaza pe indivizi. Marin Preda inlatura din viziunea lui imagine omului inlantuit de instincte, iar cand, pentru o clipa, instinctele ies la suprafata textului, prozatorul aduce imediat alte elemente care lumneaza fata sufletului taranesc. Pilduitoare in acest sens este povestea cuplului Birica-Polina, asemanatoare in latura ei sociala cu cea a cuplului Ion-Ana din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema tanarului taran care se foloseste de fata unui ominstarit pentru a pune mana pe avere, insa schimband sensul strategiei si umanizand timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica se incheie. E pe cale de a se resemna fata de refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, insa, intervine, neasteptat, tanara lui femeie care dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i ca Ana o victima intre avaritia tatalui si lacomia inumana a sotului. Devenind nevasta, in ea se trezesc energii nebanuite. Vazand modul hotarat in care conduce ostilitatile intre tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca nevasta lui Birica face, structural, parte di familia Marei si a Victoriei Lipan, cealalta fata (barbateasca, intreprinzatoare) a tipologiei traditionale. Polina nu lupta insa decat pentru zetsrea ei, si dupa ce isi duce barbatul pe miriste pentru a smulge cu forta graul ce i se cuvine si a da tatalui nedrept o lectie, se retrage cu discretie in umbra barbatului. Demonstratia epica s-a facut, femeia de la sat, nu-i, in viziunea lui Preda, o simpla unealta in mainile barbatului, ambitios si posesiv, iar taranul tanar si sarac nu cauta cu obstinatie sa parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Birica e sfios, asculta cu respect de parinti, iar pe Polina o iubeste cu o duiosie de liceean. Scena posesiunii pe pamantul reavan, sub lumina zilei, e simbolica. Nimic din violenta triviala a altor acuplari campenesti descrise de literatura. Barbatul, care peste putin timp, va pune mana in gatul socrului, este aici invadat de un mare sentiment, si gestul impreunarii simple, in linistea si complicitatea sesului, e de o religiozitate poetica. Nu este in intentia lui Marin Preda de a studia feminitatea rurala in raport cu psihologia varstei, insa, indirect, din desfasurarea naratiunii, se poate deduce o schita de tipologie in acest sens. Polina e, intai, fata tanara pe care prejudecatile sociale o impiedica sa se insoteasca cu barbatul care ii place, si atunc, risca totul dand curs liber sentimentului. Criza erotica are o anumita complexitate, femeia de la tara, nu-i in orice caz, numai o sursa de pamant si copii, cum s-a afirmat. Pasiunile izbucnesc fioros, si pentru a se implini, au nevoie uneori de suporul unei mari tenacitati. Marioara Fantana (Morometii II) asteapta cu rabdare ani intregi barbatul pe care l-a ales si recurge la stratageme pentru a-l castiga. Nevasta lui Botoghina reprezinta cazul femeii mature care isi apara copiii. Anghelina si Botoghina se luasera din dragoste si, cand barbatul hotaraste sa vanda o parte din pamant, pentru a-si ingriji sanatatea, femeia, pana atunci intelegatoare si blanda, devine crancena si calculata. Cruzimea Anghelinei nu-i, totusi, existentiala, vorbele nemiloase tradeaza o iubire si o ingrijorare normae fata de soarta copiilor. Boala nu intra in prevederile familiei taranesti, iar cand ea apare e socotita un accident. Ruinarea materiala a familiei e o primejdie mai mare si, inainte de a intelege suferintele barbatului, Anghelina se gandeste la ce vor face copiii ei. Reaua ei luciditate arata un simt matern treaz. Cand, la urma, fatalitatea se intampla si pamantul e vandut, femeia revine la starea normala. Din recomandarea pe care i-o face lui Botoghina: "Vasile, sa nu mori pe acolo, Vasile!" se intelege firea ei adevarata. S-a observat si alta data ca femeile lui Preda poarta o lumina pe fata. Lumina nu se stinge nici in saracie si suferinta. Nevasta lui Tugurlan, care ingropase 12 copii, nu-si pierde semnul blandetii si al frumusetii morale: "Avea in privire si pe chip acea lumina ciudata pe care o da numai durerea necontenita, lumina care seamana cu bucuria, si care, de fapt, nu e departe de ea". Fiind la capitolul femei, sa nu scapam din vedere pe Guica, sora lui Moromete. Ea reprezinta tipul femeii sterile si rele, imbatranita intr-o ura marunta. Ea si-a facut un scop din a trage de limba pe cei care trec pe drum si a colporta vestile, indeosebi pe cele proaste. De o suspiciune tenebroasa, Guica adulmeca raul si prezice dezastrele. Pe Moromete il uraste pentru ca s-a insurat a doua oara, dintr-un motiv, va sa zica, absurd. Spararea ei este activa, si, nemaiputand inlatura ceea ce s-a savarsit, isi gaseste un scop din a-i atata pe copiii cei mari impotriva tatalui. La incitatia ei, Paraschiv, Achim si Nila pun la cale fuga la Bucuresti. Ea savureaza dinainte catastrofa, si, de o curiozitate patologica, viziteaza casa in ziua in care are loc prima tentativa a fiilor. Apropiata prin credinta in superstitii de Guica este Catrina, dar ea va evolua intr-un personaj cu identitate literara mai bine conturata abia in volumul al II-lea. Unicul detaliu care o diferentiaza aici este viata ei dubla, in vis si realitate, si frica morbida de Diavol. Ura cumplita impotriva barbatului o va scoate mai tarziu din anonimat. Parasind terenul feminitatii, sa revenim la tipologia morala a cartii. Un personaj neindoios memorabil al cartii este Tugurlan, denumit prin deceniul al 6-lea un reprezentant al paturii sarace a satului, iar in ultima vreme un revoltat de tip camusian. Facand un cuplu simbolic cu Moromete, Tugurlan ar reprezenta necesitatea care se opune brutal iluziei libertatii. Pe de o parte, asadar, un sentiment de gratuitate, un simt inalt al contemplatiei, pe de cealalta - un realism lucid, incomod, o transigenta impinsa pana la nihilism. Tugurlan reprezinta, nu mai incape vorba, individul nemultumit de conditia sa. Revolta lui e tulbure, nediferentiata, tradusa mai intai printr-o mare agresivitate verbala. Nedreptatit la improprietarire, Tugurlan s-a instrainat de sat. A avut 13 copii, si dintre acestia nu traieste decat unul. In roman , el apare pentru prima oara la adunarea din curtea lui Tocan, si, imbratisand punctul de vedere al unui personaj neutru (opinia satului), naratorul il prezinta ca un om "cu infatisarea intunecata", un om "rau si neprietenos, de care lumea se cam ferea". Tugurlan se alatura instinctiv de grupul format de Ion al lui Mihai, din Vasilescu si Marmorosblanc, care, in ierarhia adunarii, ocupa un loc inferior. Ei stau "la margine" si vorbele lor nu sunt luate in seama. Tugurlan strica aceasta ierarhie. El se uita la toti, cu o privire grea si provocatoare, iar cand intervine, glasul lui e "neprietenos si strain". Tugurlan vorbeste urat si taranii sunt nemultumiti ca le strica bucuria conversatiei. Incercarea lui Moromete de al potoli sau invitatia lui Dumitru lui Nae de "a face politica", nu fac decat sa-l invrajbeasca si mai mult. Tugurlan reproseaza celorlalti ca, punand mana pe pamant la improprietarire, n-au mai ajutat si pe altii, sa-si capete drepturile, si, aranjati si multumiti de ceea ce au, fac "politica", discuta lucruri inutile, se cred destepti, socotind pe altii prosti. Din toata adunarea, consternata, furioasape vorbele lui Tugurlan, Moromete e singurul care intelege mesajul lor. Dialectica subtire a lui Moromete nu ramane fara efect. Dupa oarecare vreme, omul neprietenos simte nevoia sa se impace cu satul. Starea de furie in care el se simtise atatia ani bine, asociata cu un orgoliu teribil al instrainarii ("el de o parte si toti ceilalti in afara: nici o apropiere, nici o incredere"), incepe sa se topeasca. Primul semn al linisti care incolteste in el este descoperirea lucrurilor din jur. Apoi glasul lui devine "profetic" si, prinzand gustul speculatiei, incepe sa faca politica. Paraseste starea de furie pentru a intra in starea de liniste si contemplatie, starea tipic morometiana. Instalarea nu-i totusi pana la urma posibila, pentru ca si pentru el intervine istoria sub forma fatalitatii: este arestat si trimis la inchisoare. Destinul sau nu se implineste, sau se implineste rau, in pofida firii sale adevarate. In volumul al II-lea reapare de doua ori in viata satului, insa pentru scurt timp si fara sa poata impiedica procesul de destramare a satului traditional, cum ar fi dorit prietenul lui, Ilie Moromete. Tugurlan este in fond un spirit justitiar, cu un destin potrivnic, un instrument (sub aspect social) al istoriei si, totodata, o victima a ei. In imprecatiile lui lipsite de culoare se afirma realismul, luciditatea, celui care, lipsit de ocrotirea proprietatii, simte direct violenta timpului. Previziunile lui sumbre nu sunt lipsite de adevar, interventia in adunarea din curtea fierarului este, intr-un fel, simbolica. Ea ar fi trebuit sa arate ca timpul nu este atat de calm si bucuriile taranilor nu sunt eterne. Exprimand o drama sociala mai larga, Tugurlan exprima in aceeasi masura un caz complicat de nonconformism taranesc, ridicat pe un fond de inocenta. Istoria manipuleaza imprevizibil aceste elemente. Drama lumii taranesti este tema celui de-al II-lea volum al "Morometilor", scris dupa ce prozatorul se familiarizase (in "Risipitorii") cu procedee epice noi. La inceput idee mare a cartii (disparitia unei civilizatii stravechi) nu se vede limpede. Stilul este eseistic si, obisnuiti cu personajele din primul volum, acceptam cu greu ipostaza lor (mediocra social) de acum. Cand pe scena cartii reapare Ilie Moromete, lucrurile se schimba. El este si aici, personajul unei proze superioare. Indata ce, iesit dintr-o lunga, mediocra, amortire, isi recapata placerea de a medita, de a ironiza, statura lui ia proportiile fabuloase pe care le stim. Ea sta, insa, sub semnul unui hotarat tragism. In spatele replicilor formulate cu aceeasi dezinvoltura, se simte ca multumirea eroului nu mai e aceeasi, loturile in parte refacute, nu-i mai dau siguranta dinainte. Rolul lui de stapan absolut in familie ii fusese retras, feciorii plecati la Bucuresti nu se mai intorc, iar cand tatal, hotarat sa refaca unitatea pierduta a familiei, ii cheama cu o nefireasca duiosie, refuzul lor ia forme neasteptate. Moromete incearca atunci sa-si recastige fiul ce-i mai ramasese (Niculaie), si el nedreptatit. Constrans de fonciire, de cotele impovaratoare, Moromete ii solicita, acum, bani, speriat ca intr-o zi si acestia ii vor fi refuzati. Este evident ca autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, si in iluzia personal ca mai poate face ceva, ca nai poate trai ocolit de evenimente, sta maretia tragica a acestui batran taran idealist. Discutiile dintre tata si fiu capata sensul unei confruntari intre doua moduri de a concepe viata. Tanarul Moromete crede intr-o noua religie a binelui si a raului si, odata castigat de ideile socialismului el devine apostolul lor inflexibil. Ideile de innoire radicala a satului, afirmate de fiu, intampina protestul tatalui, neimpacat cu gandul ca tot ce a facut el a fost gresit, si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Niciodata in literatura noua nu s-a mai pus, cu un mai mare curaj estetic, destinul civilizatiei taranesti si nici nu a capatat o mativare literara mai pregnanta ca aici. Ce se impune mai mult decat orice este iluzia lui Moromete. Prezentand-o sub toate formele ele, Preda se mentine aproape peste tot in linia fina si inalta a vocatiei sale de analist. Sunt, in acest sens, cateva scene antologice. Cea care vine imediat in minte este aceea in care batranul taran, udat pana la piele de o ploaie repede si calda de vara, sapa cu o hotarare care vine din adancul fiintei lui santul care sa aper sira de paie, in timp ce, in alta parte a satului, se pregatesc rasturnari spectaculoase. In indarjirea cu care vrea sa apere aceste paie, se citeste o disperare fara margini, formulata si altfel, in frazele pe care le adreseaza cuiva, unui personaj nevazut. Despre Bila, Isosica, Mntorosie, Ouanabei, Adam Fantana, etc., Marin Preda scrie un alt roman, foarte viu. Evenimentele sunt supuse unei analize necrutatoare, demitizante, sugerand dramele obscure, uneori foarte profunde, care insotesc destramarea satului traditional. Unele dintre ele capata o expresivitate literara exceptionala. Asupra satului asezat de altadata, cu ierarhii sigure, satul "adunarilor" linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat, evenimente pline de viclenie. Din el, ca dintr-o groapa fara fund, nu mai incetau sa iasa atatia necunoscuti. Alarmat, Ilie Moromete incearca sa stavileasca acest proces si readuce in acest sens in sat pe Tugurlan, muncitor la un siloz. Ideea lui este ca numai un om puternic si drept se poate opune violentei instaurate in sat de Vasile al Moasii. Tugurlan se intoarce, dar lucrurile nu se schimba prea mult. Procesul este complicat, istoria nu tine seama decat intr-o mica masura de vointa oamenilor. Satul arhaic, civilizatia morometiana sunt sortite sa piara. Si Preda, spirit realist, lasa ca raurile tulburi ale istoriei sa invadeze aceasta mica asezare linistita, intrata, curand, intr-o zvarcolire tragica. Odata cu moartea tatalui, cel care va duce mai departe, in inchipuire, lumea plina de farmec a lui Moromete, va fi Niculaie, atins si el de violenta istoriei. Silistea-Gumesti a intrat, definitiv, intr-un alt sistem de relatii, istoria impura se suprapune peste imaginea unei societati arhaice. Exista, topit in tesatura cartii, si un roman al lui Niculaie (reluat, dezvoltat in "Marele singuratic"), dupa cum se simte in Morometii II, mai mult decat in primul volum (in legatura, desigur, si cu ideea cartii), preocuparea pentru o realitate spirituala mai adanca. Jocul baietilor pe camp (bobicul), chipul in care tinerii tarani trateaza chestiunile erotice, formele de ritual (spalatul picioarelor, Rusaliile), inmormantarea, parastasul, pregatirile pentru secerat, atitudinile curente ale barbatului in familie, cum se poarta o femeie maritata, cum se imbraca si ce este ingaduit unei fete, etc. sunt, fara ostentatie, infatisate in carte, uneori sub forme ironice, alteori cu o vadita nota lirica, intarind ideea unui cod al vietii taranesti. In intentia de monografie, nu in chip etnografic superficial, ci vizand o atitudine proprie fata de existenta in toate actele fundamentale ale vietii, Marin Preda se apropie de Sadoveanu din directia, insa, a prozei de analiza. Un om porneste de acasa, si, dupa mers, ceilalti ghicesc unde se duce: "rar, asternut" (merge departe), "liber" (peste drum, gata oricand a fi intrerupt pentru a sta de vorba), "mersul nenorocirii" ("cu pasi rari si cu fruntea plecata si tacut, strivit parca de falfaitul mortii care i-a intrat in curte"). Fata lui Adam Fantana are un "mers nicaieri", targanat, suspicios pentru cei care o vad. Excelent infatisat aici este erosul taranesc. Situatiile fundamentale in dragoste, pe care literatura le-a tratat in nenumarate chipuri, sunt aici vazute prin prizma unei psihologii speciale. Povestea unei fete care iubeste fara speranta, povestea unui tanar maltratat de fratii si parintii fetei incat innebuneste si umbla de atunci numai calare, strabatand fara rost campurile, o scena de isterie colectiva, alta de lesbianism, etc. sunt tratate cu liniste epica, fara violenta naturalista, fara pudoarea prozatorului vechi care intoarce ochii de la astfel de lucruri mai delicate. Nu s-ar putea spune ca eroul rural este senin, calm, temperat. El izbucneste tulbure, violent si intalnind niste legi morale severe, se manifesta colateral, sub forme aberante. De mare efect este in roman prezentarea starilor existentiale care insotesc aceste viclenii ale instinctului erotic. Niculaie Moromete, tanar de tot, trece dupa prima experienta pe acest plan printr-o stare de greata. O sila imensa il paralizeaza acolo, pe camp, unde el se dusese cu fata pe care o iubeste. Ileana lui Costica Rosu nu intelege aceasta inertie bizara si, intoarsa in sat, vorbeste de rau pe baiat. Ileana sufera si ea de boala feminitatii prediste: buimaceala, "lovita de o buimaceala care ii incetini si mai mult miscarile, de

MOROMETII DE MARIN PREDA rezumat Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete împreună cu familia sa. Familia Moromeţilor este numeroasă, alcatuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii: Ilie Moromete – tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia sa Catrina. Tatăl venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani. Moromeţii se află la cină, strânşi în tindă, în jurul unei mese mici, joase, şi rotunde. Atmosfera este tensionată fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri. Catrina are unele discuţii cu fii săi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim iar tatăl Moromete poartă o discuţie tensionată cu fiul său cel mic Niculae care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut. Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. Ilie Moromete are două loturi, al lui şi al Catrinei, şi o mulţime de copii care să muncească şi totuşi începe să nu îi mergă prea bine Conflictele din familia Moromeţilor încep să apară, băieţii cei mari sunt din ce în ce mai porniţi împotriva Catrinei dar şi împotriva surorilor vitrege Tita şi Ilinca întrucât ele îşi făceau haine noi şi mama lor le strângea zestre pentru măritiş. Alt conflict este acela dintre Ilie Moromete şi nevasata lui, deoarece Catrina îl întreabă din ce in ce mai des de lotul ei de pământ dar pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă ca ea să nu rămână pe drumuri dar acesta nu se ţine de cuvânt. Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor deoarece acesta nu face nimic dar pe ei îi pune la muncă toată ziua. Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani. Datoriile familiei la bancă, plata foncirii şi traiul familiei deveneau din ce în ce mai apăsătoare pentru Moromete care trebuia să se descurce cumva fără să vândă pământ. Acesta se hotărăşte să vândă salcâmul din curte, lui Tudor Bălosu, dar totuşi nu era împăcat cu gândul dar nu avea ce face. În faţa fierăriei lui Iocan se află o poiană mare unde în fiecare duminică se adunau ţăranii pentru a citii ziarul şi a comenta politica ironic şi cu umor. Moromete, Cocoşila şi Dumitru al lui Nae erau cei care citeau ziarul şi comentau cel mai mult, Moromete era abonat la “Mişcarea”, Iocan la “Curentul”, iar Cocoşila la “Dimineaţa” dar dacă ei veneau fără ziare insemna că erau supăraţi şi nu aveau chef să vorbească. Pentru Moromete plata foncirii rămâne motiv de îngrijorare deoarece nu câştiga suficenţi bani pentru a plătii taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul luat de la bancă. Când se întoarce de la fierărie pe prispa casei îl întâmpină cei care veniseră dupa plata foncirii. Moromete în acel moment face scandal dar până la urmă plăteşte o mie de lei reuşind să îi convingă că va plăti restul peste o săptămână două. Începe secerişul moment în care toată familia era prezentă pe câmp şi făcea câte ceva, fiecare aveau sarcinile impărţite. Cel mai vrednic dintre copii este cel care porneşte recoltarea grânelor, ceilalţi seceră grâul şi îl duc la capăt iar tatăl leaga snopii. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători. Băieţii cei mari fug în Bucureşti aşa cum îşi propuseseră chiar dacă tatăl lor nu era de acord. Paraschiv, Nilă şi Achim fugiseră cu caii, oile toţi banii şi cele mai bune covoare. Văzând că nu se mai poate descurca Moromete vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei reuşind astfel să achite taxele pe foncire, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi îi mai rămân şi bani ca să îsi cumpere doi cai. În sat mai sunt familii în care conflictele se ţin lanţ. Conflictul dintre Tudor Bălosu şi fica lui Polina pentru că aceasta fugise cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu este de acord. Fata ţinea foarte mult la Birica, îl pune pe acesta să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie intre Birică, tatăl şi fratele Polinei. Vasile Boţoghină se ceartă cu Angelina, nevasta lui deoarece el este bolnav de plămâni şi ar vrea să vândă un lot de pământ pentru a avea bani ca să meargă la sanatoriu, să se trateze. Angelina se opune să vândă pământul, deoarece ftizia era o boală incurabilă şi femeia ştia că bărbatul ei va muri cu sau fără tratament iar ea va rămâne văduvă şi fără pământ. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pămnât şi simţindu-se mai bine, nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă iar oboseala il răpune. Nici familia Ţugurlan nu o ducea prea bine, făcusera şapte copii în treiseprezece ani dar în fiecare an îi murea câte unul şi puneau câte o cruce la stâlpul porţii. Această tragedie îl face pe Ţugurlan agresiv, certăret, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge la închisoare.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Caracterizarea personajelor din romanul Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi Ştefan Gheorghidiu - drama intelectualului lucid Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", Ştefan Gheorghidiu identificăndu-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate evenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini. Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului. Student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură spirituală. Dialogulde la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr. Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". Principala modalitate de caracterizarepentru a ilustra zbuciumul său interior este introspecţia prin monolog interior. Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi observă pe cei doi cu luciditate, despicând firul în patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată". Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nici o carte", aşa că Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de feminitate către care aspira cu toată fiinţa Iui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă. Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare "goală ca un mormânt, fără nevastă-mea". Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte acum cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună parte din averea Ia care ea ţinea, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de Ia obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul". A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale. Imaginea războiuluieste demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemical personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e ca la începutul lumii." Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap. Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor între toate personajele camilpetresciene. Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din orgoliullui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-1 uimeşte pe Ştefan, care ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare". Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea". în plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie. între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. în susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: "femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutuF. Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal". Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de declanşarea prin memorie involuntarăa dramei suferite din iubire, de identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp personaj şi narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut. în concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală".

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi de Camil Petrescu Romanul a apărut în anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul însuşi spune că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în pat pentru multă vreme”. Criticul G. Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului îl caracterizează drept “… o proză superioară”. Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia schiţate în Ciclul morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care găsim precizarea că: “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.” Ţinând să ajungă la maximum de veridicitate şi autenticitate, C. Petrescu sondează sistematic straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului, fie el cât de crud, devine o normă morală fundamentală. Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiză de psihologie generală, ci analiza sentimentului trăit de personaj în condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregătirea intrării în război şi de participarea la război. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a schimbat caracterul de notări zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experienţe dramatice, în care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile juste ale chinurilor din conştiinţa lui stăpânită de gelozie. Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune structurală; ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudură organică în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal. Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care subliniază că ultima noapte de dragoste este şi întâia noapte de război. E noaptea punctului de sudură care unifică consubstanţial cele două părţi. Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează. În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar la Camil Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea adevărului. Retrăirea explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal, pentru că şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate şi loialitate. În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui interioară, supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii lui. E o iubire pură, ideală şi absolută care este pătată de infidelitatea soţiei sale Ela? Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea studentă la Litere - o dragoste care aducea în viaţa lui de student sărac unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Dar o moştenire neaşteptată, lăsată lui de Tache Gheorghidiu, unchiul său foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în lumea marii burghezii, Ela se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o conduce la mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează. De la nevoia de dragoste absolută la gelozia chinuitoare - iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu. Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi neexplorate şi ea poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o introspecţie ascuţită a personajului. De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută. Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobeşti, organizat de Anişoara, care avea mania excursiilor “în bandă”. Femeia de lume, Ela, face în aşa fel încât să-l aibă alături în maşină pe G., “dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, şi sufletul lui începe să fiarbă înăbuşit. Excursia astfel devine o tortură pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al soţiei sale lua proporţii de cataclism al geloziei în conştiinţa lui. Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca personalitate. A fost o despărţire chinuitoare, cu căutări îndelungi, cu momente de nepăsări parţiale, cu intenţii de împăcare, cu hotărâri întrerupte, cu aruncări orbeşti în mocirle instinctuale pentru a se răzbuna. Noua lui experienţă nu-i scoate din suflet totuşi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componentă, din fiinţa lui. Împăcarea a fost “o beţie de dureri amare, transformată în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Totul, trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită”. Dar “fericirea” e scurtă: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu şi-aduce soţia la Câmpulung ca să-i fie mai aproape. Aici trăieşte însă “ultima noapte de dragoste” zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însă “întâia noapte de război”. C. Petrescu a transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoacă. Scenele prezentate sunt de un profund realism şi ele par a fi notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima luptă denotă o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează cu panica. Împreună cu oamenii din plutonul său, Şt. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie să asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei duşmane răstoarnă planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu înregistrează situaţii dramatice, fiind o ilustrare excepţională, de înaltă realizare artistică, a unei psihologii a groazei şi a panicii. Cu această experienţă tragică, la care se adaugă altele, ulterior, Şt. Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii în general, încât conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi umpluseră sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasă după zilele de spital, în care şi-a vindecat rana dobândită în război, Şt. Gheorghidiu este cuprins de o linişte caracteristică. Un bilet anonim îi dezvăluie că nevastă-sa îl înşeală “cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine”. Când aceasta vine acasă, îi arată scrisoarea “zâmbind”. La protestele şi explicaţiile ei cu “platitudini încălecate”, îi spune cu acelaşi zâmbet binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”. A doua zi se mută la hotel şi-i lasă “absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe două realităţi: moştenirea şi războiul. Apoi moştenirea generează conflictul cu o seamă de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o scemă şi decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casă veche, mare cât o cazarmă”. Unchiul Tache este şi el un personaj balzacian: ursuz, avar, bătrân. Locuia într-o singură cameră, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuşeşte să-l cunoască tot datorită moştenirii, este Vasilescu Lumânăraru, milionarul analfabet. O lume de negustori îi înfăţişează lui Gheorghidiu viaţa ca pe un imens hipodrom, în care toţi joacă la întâmplare şi câştigă la întâmplare. Personaj balzacian este şi Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multă avere, un Stănică Raţiu ajuns în stadiul de a fi considerat “unul din cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească”. Împrejurările moştenirii i-o dezvăluie pentru prima dată pe Ela într-o altă lumină. Intervenţia acesteia i-o relevează vulgară. Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a cărţii, în gura proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog. Problema războiului este dezbătută în tren, la Cameră, în ziarele vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă. În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel, încât să justifice psihologic numeroasele motive şi detalii care vor interveni în “jurnalul de front”, cum a fost considerată cea de-a doua parte. Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate, devenită calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod esenţial, trăiesc într-un climat de suspiciune, gelozie şi minciună. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul război mondial. Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a sensurilor ei. Personajele. Eroul principal al romanului este un intelectual preocupat, în primul rând, numai de probleme de conştiinţă. Este un intelectual fin, care şi-a făcut din speculaţiile filozofice mediul fundamental în care se mişcă cu dexteritate. Faptul acesta îi dă o putere spirituală superioară, pe care o doreşte unică şi netulburată. Este, propriu-zis, o izolare de viaţa trepidantă a complicaţiilor sociale, o evadare într-o lume în care domină numai spiritul filozofic, cu puterea lui de a gândi o altă orânduială. În această lume vrea s-o ridice şi pe soţia sa pentru a trăi o dragoste eliberată de contigentele comune ale vieţii sociale, o dragoste care să fie numai a lor, numai a lui. Pasiunea lui St. Gheorghidiu izvorăşte dintr-o metafizică a iubirii pure şi absolute care spiritualizează actul erotic şi acesta este şi izvorul geloziei sale, care îl fac să se zbată între certitudini şi îndoieli. Ştefan Gheorghidiu este, cu toate acestea, un lucid. Sub luciditatea conştiinţei sale, ca sub o lupă, sunt examinate şi faptele Elei, şi frământările din conştiinţa sa. Singurul adevăr pe care îl ştie, este că o iubeşte pe Ela; această iubire îi dă coşmarul geloziei, deşi neagă că ar fi gelos. Când “certitudinile” sale îl apropie de adevăr şi hotărăşte despărţirea, o face totuşi sub rezerva unui îndoieli; este motivul ce va determina împăcarea ulterioară, dar şi motivul care, spulberându-se, va pecetlui definitiva despărţire. Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul, comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii, adaptându-se perfect. Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de anturajul acesteia - lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea că nu poate aparţine unei asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel personalitatea morală. Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia. Este o instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în condiţiile prielnice ale bogăţiei materiale. Nu sensul dragostei soţului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca platformă pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. Şt. Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia şi vulgaritatea şi i le alimentează lăsându-i cu mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte din avere. În gestul lui e o răzbunare, dar şi o eliberare morală. Tănase- Vasilescu- Lumânăraru şi Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea cărora Camil Petrescu părăseşte problemele de conştiinţă, rămânând în planul social. Observaţia subtilă şi exactă relevă tablouri demne de o largă frescă socială. Lumânăraru îl concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagemă bancară, îl anihilează pe Lumânăraru şi-l scoate din concurenţă, umilindu-l. Asociaţia lor, este o asociaţie banditească, pusă sub egida “deşteptăciunii” politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai războiului, făcând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea ţării. Cei doi asociaţi sunt tipuri balzaciene, pe care însă a utorul nu le dezvoltă până la capăt, dar le reia în romanul Patul lui Procust.

Meniu

Sunteti in |:. server_systemroot32//povestire.html .:|